close
Viata etc

Visez la un alt mod de a călători

IMG_6838-imp (1)

Un sat din Dobrogea nu are nici apă curentă și nu e nici racordat la rețeaua de canalizare în România anului 2017.

Când am citit articolul, vroiam să scriu un scurt status pe Facebook, în niciun caz să-l includ pe blog, pentru că nu are nicio legătură cu călătoriile. După care mi-am dat seama că, din perspectiva mea personală, totul are de-a face cu călătoriile.

Uneori ne închidem spectrul de posibile ieșiri dintr-o situație dificilă la soluțiile existente deja. În cazul de față, ipoteza implicită e că problema apei se rezolvă exclusiv prin racordarea la o infrastructură. Și că responsabil e doar statul. Sigur că administrațiile trebuie să-și facă treaba. Sigur că infrastructura e importantă. Dar o soluție unică nu face decât să ne restrângă plaja de opțiuni și capacitatea de a gândi diferit.

Iar capacitatea asta e fundamentală azi, când planează asupra noastră spectrul lipsei de sustenabilitate.

Apa se găsește în aer, în râuri, în rouă, în pânza freatică, în picăturile de ploaie. Ce-ar fi dacă în afară de cum să atragem mila Proniei și a statului român ne-am întreba și cum am putea s-o captăm, s-o purificăm și s-o reintegrăm în circuit și în absența rețelelor moderne de infrastructură?

Unul din lucrurile fundamentale pe care l-am învățat din lume e că timp de mii de ani, omenirea de pe șase continente a reușit să-și satisfacă nevoile variate printr-o diversitate de soluții tehnologice și sociale. Mai important, soluțiile erau adaptate locului, cumpătate în folosirea resurselor, și se pliau pe stilul de viață în general. Oamenii au trăit zeci de mii de ani în cele mai neprielnice medii – de la deșerturi toride sau înghețate la jungle – și nu au dispărut ca specie. Cunoașterea umană nu e monopolul Occidentului, nici al universităților.

Am vizitat comunități din America de Sud care locuiau pe apă, în deșert, în junglă. Fiecare avea moduri anume, deseori ingenioase, de a construi, de a practica agricultura, de a fabrica produse sau de a-și trata bolile, obținute fără doctorate sau studii inginerești.

Pe Amazon și afluenți, unele case sunt de fapt plute legate de țărm, adaptându-se nivelului fluctuant al apelor. Astfel, într-o zonă în care diferențele în nivelul râului între sezonul ploios și cel secetos sunt de mai bine de zece metri, casele nu se inundă ci se ridică sau coboară.

Alte case sunt pe țăruși. Sunt ocrotite astfel de gângănii, sandflies și șerpi, și podelele cu câteva crăpături sunt parte din sistemul natural de ventilație și iluminat. Sunt factori importanți în junglă, unde temperatura medie e pe la 30 de grade.

În insulele artificiale Uros de pe lacul Titicaca, casele sunt din stuf, material 100% regenerabil și gratis, pe care oamenii îl taie din lac. „Pământul” e un strat gros de vreo doi metri de stuf, care se degradează cu timpul, motiv pentru care în fiecare lună insulele sunt presărate cu un strat nou de paie. Casele trebuie să fie mereu suficient de ușoare încât câțiva bărbați voinici să le ia pe umăr și să le mute doi metri mai încolo.

Am enumerat doar trei exemple care răspund în moduri diferite la o altă întrebare, legată de a construi / locui. În fiecare dintre cazuri, soluția modernă de casă de cărămidă și ciment n-ar fi deloc un „progres” ci o idee destul de toantă în context.

Nu m-am apucat să studiez specific problematica apei, desigur una delicată, dar sunt sigură că aș găsi pe Pământul ăsta mare multe moduri de obținere, purificare, distribuire și refolosire a ei, adaptate unui context local. Umanitatea are un know-how testat timp de sute, chiar mii de ani, și dacă l-am dezvolta poate am reuși să găsim soluții mai ieftine și mai sustenabile decât cele actuale.

Din păcate, cu monopolul tehnologiilor moderne, observ că  în loc să-l valorificăm și să-l perfecționăm, îl ignorăm, îl disprețuim și îl pierdem.

Încerc să-mi imaginez o nouă paradigmă a călătoriilor ca explorare a geniului ascuns al planetei. Ca drum în căutarea creativității oriunde se manifestă (peste tot!). Ca activitate conștientă de a pune umanității și naturii întrebările care ne frământă. De exemplu în legătură apa într-un sat din Dobrogea.

Întrebând umanitatea în ansamblul ei, nu doar cercetătorii britanici și doctoranzii de la Harvard, am descoperi răspunsurile care există deja în lume. Dar pentru a le recunoaște, ar trebui să ne cultivăm capacitatea de ascultare și respect, și să trecem de eticheta de subdezvoltare pe care o punem multor zone ale globului. Inclusiv nouă.

Întrebând natura, am putea vedea mii de organisme care se înfruntă cu aceleași probleme cu care ne luptăm și noi, iar ele de regulă cu mai mult succes și am putea dezvolta soluții alternative plecând de acolo, cum face biomimetica, disciplina care aplică emularea modelelor naturale în design-ul produselor și sistemelor sociale. Dar ne-ar trebui o altă capacitate de atenție și conectare cu natura atunci când ieșim în drumeție.

Călătoriile ne pot oferi o sumedenie de ocazii de a afla răspunsuri, dacă ne-am pricepe să punem întrebările mai bine. Dacă am căuta în culturile, oamenii, ecosistemele pe care le vizităm, nu doar ocazii de relaxare, ci idei noi care să ne scoată gândirea din cutie.

Sigur, n-am idei concrete pentru utopia asta a mea, n-am metode. Deocamdată propun o stare de spirit. Așa-s eu, îmi place să-mi imaginez cum ar arăta lumea dacă am regândi-o din temelie.

 

 

 

Tags : Amazoninvataresustenabilitate
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

2 Comments

  1. Este mai simplu să aștepți să ți se facă în loc să pui mâna să faci. N-avem apă? Așteptăm autoritățile să vină cu furtunul.. Ninge? Să vină autoritățile să dea zăpada.
    Uf.

    1. Da, Marius, uite că eu vroiam să zic ceva ușor diferit, și nu era intenția mea să dau cu piatra că asistații așteaptă să li se dea din comoditate. Racordarea la o rețea se poate face numai de către autorități, și din rațiuni de costuri, și de permise și autorizații.

      Ce vroiam să zic e din prisma sustenabilității. Soluțiile actuale nu sunt cele mai sustenabile. Dar sunt cele pe care le considerăm by default, pt că sistemul ne spune că doar specialiștii știu chestii și că alte tipuri de cunoaștere nu sunt valide. Și asta e soluția propusă de specialiști. Punct, Și atunci oamenii de rând, care au avea și ei idei și know-how tradițional dar li s-au tăiat aripile intelectuale, ca să zic așa, au impresia că nu pot face ei mare lucru pentru că n-au atâta carte. E chestie de empowerment local, nu de comoditate sau lene.
      Dacă să ne lărgim spectrul de posibile soluții (nu ne întrebăm doar cine pune furtunul, ci dacă nu putem rezolva treaba fără furtun), și căutăm răspunsurile tocmai la cei care credem că nu le știu, poate ieșim din impas și împușcăm și iepurele funcționalității, și pe cel al sustenabilității.

Lasă-mi un comentariu