close
Columbia

Tatacoa. Două zile prin Vestul sălbatic.

Tatacoa_featured

În pensiunea doamnei Lilia din deșertul Tatacoa era o liniște de auzeai și fluturii cum bat din aripi. Îmi era atât bine, încât aș fi vrut să stau o lună. Numai că.

Plecasem din Bogota la 8 dimineața, exasperată de luni întregi de frig, ploaie și zgomot de oraș mare. Mă suisem în primul microbuz către Neiva, cu miros modern de deodorant de mașină și filme creștine la televizor, la care îmi cumpărasem biletul înainte să observ că alături era parcat un luxos autobuz Expresso Brasilia dotat cu un mini-ecran pe spatele fiecărui scaun și nelipsitul wifi, probabil la același preț. Nu știu cum fac, că mereu nimeresc la coada vacii. În autogară, șiruri de oameni absorbiți de telefoane dădeau scroll la feed-uri nesfârșite care păreau să-i ducă înapoi în timp până la Adam și Eva. Internetul e atât de sufocant azi încât adevăratul lux e lipsa lui. Un lux din ăsta căutam și eu.

Ajunsesem în Neiva pe la două după-masa, și nu bine coborâsem din microbuz că mă și pescuise un grăsun transpirat care mi-a ghicit, după rucsac, destinația:

– Villavieja, señorita? Deșert?

– Deșert să fie, domnu’.

Nici aici nu-mi venise ideea să investighez situația înainte. „El colectivo” era o camionetă cu remorca acoperită de o prelată, în care stăteau pitiți doi blonduți, un băiat și o fată. Belgieni.

În Villavieja, sat de secol XVI, belgienii coboarâseră să caute o alternativă mai ieftină de transport până în deșert. Ce să zic, știind prețurile din țară, prețul lui Berna, grăsunul, îmi părea destul de ieftin și așa, dar ce să-i faci când bietul european sărac vine pe aici, prin țări bogate și scumpe, să-și împlinească visele și să le demonstreze celor de acasă că se poate plăti și sub 4 euro drumul până-n Tatacoa? Îl lași să se târguiască.

Partea cea mai celebră și mai fotogenică a deșertului se perinda prin fața noastră, chiar la intrare. Ajunsesem. În hurducăiala mașinii, Berna tocmai mă întrebase unde vreau să mă cazez.

– N-am idee, într-un loc cu hamac, i-am zis.

A virat la stânga brusc, intrând într-o curte cu o casă joasă înconjurată de câțiva copaci și răsaduri de flori care spărgeau puțin din monocromatismul ocru al deșertului. Sol de Verano. Doña Lilia, zicea un afiș. Un hamac roșu atârna de niște stâlpi sub șopron. Aici urma să dorm.

Noaptea în hamac am încercat din răsputeri să găsesc o poziție comodă. Arșița uscată a zilei plecase la culcare, și un vânticel călduț avea grijă să nu sufăr prea tare de frig. Dar comod tot nu era, mai ales pentru cineva ca mine, care nu doarme decât pe o parte. Mă foiam de pe o parte pe alta, îmi aduceam aminte cu jind de hamacele spațioase din La Guajira, late de aproape doi metri, în care te învârți pe toate fețele, încercam să dibuiesc Crucea Sudului și Calea Lactee prin crăpăturile dintre nori. La un moment dat, n-a mai contat.

M-am trezit în triluri de tot felul. Copacul de lângă era plin de păsări care-și dregeau vocea, așa ca de dimineață. Dacă nici ăsta nu e un argument covârșitor să dorm mai mult sub cerul liber, nu știu care ar fi.

La micul dejun am cunoscut-o pe Chantal, tot belgiancă. Chantal era învățătoare, trăise în Uzbekistan, Mexic, Mali și Indonezia, și se muta dintr-o țară într-alta cu lejeritatea cu care-ți schimbi tabloul din sufragerie. Avea șaizeci de ani.

Și am plecat pe la 8 dimineața să dăm o raită.

Proastă decizie. În deșert dacă vrei să te plimbi, trebuie s-o faci la 6. La două ore după răsărit, căldura se ridica sufocantă dintre crăpăturile pământului, de sus soarele încingea din ce în ce mai tare, aerul era nemișcat. Abia-abia ce ne-a pus din nou pe picioare un suc de trestie proaspăt stors, de un cafeniu atât de tulbure, că dacă n-aș fi cerut eu prima, Chantal nu s-ar fi încumetat. „Uite, de asta e bine să călătorești cu cineva din partea locului,” mi-a zis, gâdilându-mi oareșice orgolii sudamericane.

La întoarcere, un carton scris cu carioca ne anunța: „Se închiriază biciclete, cai, răcoritoare”. La biciclit pe canicula asta nu m-aș băga, dar oare cum o fi să închiriezi răcoritoare?

În noaptea aceea, antrenată la dormitul în hamac, mă gândeam că nu voi avea probleme. Credeam că urma să fie totul bine, că mă voi trezi din nou în triluri, că briza va avea din nou grijă să-mi mângâie hamacul, că voi vedea din nou puzderie de stele.

Uitam, desigur, un amănunt: era vineri.

Adormisem frumos, când, aproape de miezul nopții, o mașină a parcat fix sub hamacul meu, și a claxonat preluuuung, de vreo opt ori. Erau bogotani veniți în week-end. Înfuriați că nimeni din pensiune nu le deschide ușa, s-au dat jos, cu o saltea cu tot (!) și dă-i și strigă. Trezită din somn, i-am rugat, desigur, să vorbească puțin mai tare, întrucât conversația mă interesa, la care ei s-au dat cu doi metri mai încolo și și-au continuat petrecerea până în zori.

Uneori, deșerturile sunt mai aproape decât par.

 

***

Deșertul Tatacoa – câteva sfaturi

Tatacoa e un deșertuleț de 330 de kilometri pătrați, întins între două dintre cele trei lanțuri muntoase care traversează Columbia de la nord la sud: Cordiliera Orientală și Cordiliera Centrală.

Dacă aveți drum prin Columbia și vreți să-l vizitați, se poate ajunge dinspre două direcții:

  • Din sud, dinspre San Agustin sau din nord, dinspre Bogotá. În ambele cazuri, veți trece prin Villavieja, via Neiva (oraș mai mare) de unde de la autogară are grijă Berna să vă pescuiască.
  • În deșert există vreo zece pensiuni basice, cu cazări fie în cameră cu ventilator, fie la cort, fie în hamac. Nu trebuie nicio rezervare. Prețurile sunt sub 10 euro camera, iar la cort sau hamac și mai puțin. A, și există și un hotel de lux.
  • Stați mai multe zile, aveți ce face și vedea: Labirintul, zona Los Hoyos aflată la 8 kilometri în care găsiți și o piscină, observatorul astronomic pentru nopțile senine.
  • Îl recomand din toată inima, dar nu în week-end.
Tags : ColumbiaDesertpovestiTatacoa
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu