Sumapaz, dialoguri cu peisajul

Sumapaz, dialoguri cu peisajul

Un lac minuscul în Sumapaz. Eram la cinci minute de autobuzul care ne aștepta, parcat în locul care ne lăsase cu câteva ore în urmă. Cu cizmele, ghetele, pantalonii sau, după caz, întreaga îmbrăcăminte plină cu noroi, ne întorceam la locul de întâlnire obosiți și grăbiți, fără chef de noi descoperiri. Atunci l-am văzut, ascuns în iarba înaltă și arsă de soare. Silueta unei tufe se reflecta în apă alături de cerul gri opac, așa că din unghiul în care mă aflam micuța baltă părea să aibă formă de inimă. 

Veneam de la o drumeție de câteva ore în Parcul Național Natural Sumapaz. Sumapaz e teoretic la o aruncătură de băț de Bogota, numai că uneori distanțele nu sunt definite de numărul de kilometri. Uneori criteriul sunt hățișurile mlăștinoase și potecile abrupte, vetrele în care porumbul încă se mai curăță cu leșie, pelerinele grele de lână și cizme grele de cauciuc, clipocitul pârâurilor și aerul rarefiat. Din punctul ăsta de vedere, Bogotá era în alt regat. 

Veneam de la drumeție, cum ziceam. Dimineața, autobuzul urcase o pantă imposibilă, până în punctul în care motorul nu mai putea respira, volanul avea rău de înălțime și parbrizul căzuse pradă vertijului. Trecusem frontiera invizibilă în care glasurile nu se mai aud și cețuri aproape perene învăluie bârlogurile de iepuri sălbatici. Autobuzul a oprit. Ne-am dat jos. Eram în páramo, zonă muntoasă andină, burete de mușchi îmbibat în apă, împărăția frailejonului, cea mai frumoasă plantă din univers. Am luat-o spre Laguna Las Cuevitas, undeva dincolo de zare. 

E greu să mergi prin páramo pe jos. Pământul te înghite și soarele te biciuiește cu toată forța lui de la patru mii de metri mai aproape de stratul de ozon. Zonele mlăștinoase alterează cu solul tare, ascunse sub o înșelătoare cuvertură verde. Aluneci, cazi, te scufunzi dacă nu ai grijă, îți lași încălțămintea în noroi. Lacurile sunt la tot pasul, profunde și reci, cu maluri schimbătoare, care nu știi niciodată de unde încep. Nu era, deci, de mirare, să întâlnesc încă un lac mititel, între atâtea altele pe care le văzusem în doar câteva ore. 

– Dar ăsta nu e natural, nu?

Întrebarea venea de la Erika, însoțitoarea noastră dintr-un sat învecinat.

– Nu, ăsta nu, – i-a răspuns ghidul nostru localnic – e de când se cultivau aici cartofi. Au făcut balta să poată da cu pesticide. 

Am întrbat-o pe Erika dacă ea cunoștea bine zona, și balta peste care dădusem. Îmi imaginam că urma să-mi spună că da. 

– A, nu, e prima dată când o văd. 

– Și atunci cum știai că e artificială? – am spus. 

– Suntem într-o zonă înaltă,– mi-a răspuns – lacurile și mlaștinele nu se acumulează în zonele înalte, e ciudat să văd asta aici. 

Simplu. 

De multe ori privim peisajele fără să reușim să le înțelegem. Ceea ce numim natură (deși aproape toată natura de pe pământ a fost modelată, în mai mare sau mai mică măsură, de către oameni) e plină de semne, dar ne rămân ascunse pentru că nu știm să descifrăm codurile din interiorul lor. Cu toată alfabetizarea noastră, suntem de multe ori analfabeți din punctul de vedere al peisajelor. Deschidem minunata carte a împrejurimilor prin care trecem, ne bucurăm de ilustrațiile frumoase, dar textul ne scapă, scris în litere necunoscute. 

Rețelele sociale, blogurile de travel ne asediază zilnic cu fotografii spectaculoase de munți înzăpeziți, mări turcoaz, câmpii colorate cu arbori solitari sau peisaje ieșite din comun. De regulă sunt însoțite de mesaje care ne îndeamnă să le vizităm, viața e scurtă, n-am fost peste tot dar „it’s on my list”, dar informația adițională e minimă, și se referă în cel mai bun caz la locul și data când a fost făcută poza. 

Peisajul e înțeles ca o priveliște ce dă o plăcere estetică, o sursă de prestigiu pentru cei care pot da dovadă că au fost acolo, sau un spațiu (dificil, amenințător) contra căruia să-ți măsori forțele și rezistența fizică. Atât.

Dar micul lac artificial îmi spune că peisajele pot și să păstreze amintiri. În cele câteva ore extenuante cât a durat aventura prin Sumapaz, nimeni din cei de-ai locului nu ne povestise că peisajul în care ne aflam, ce părea să aibă vechimea pietrelor, fusese de fapt restaurat relativ recent. Înainte, lanuri de cartofi creșteau cu greu în solul sărac de vârf de munte. Așa-numita frontieră agricolă – linia care în America de Sud încă mai limitează zonele desemnate pentru consum uman de cele considerate „sălbăticie” – avansa din ce în ce mai sus, împinsă de disperarea țăranilor de a face rost de teren cultivabil pentru a-și susține familiile.

Însă Sumapaz, teritoriu departe-aproape, fost câmp de bătălie între armată și FARC, oameni și urși, eoni și clipă, era în același timp una dintre sursele de apă potabilă de care depinde capitala Columbiei și satele din vale. La un moment dat, necesitatea de a păstra ecosistemul care produce apa potabilă a milioane de locuitori a primat. Pe câmpurile de cartofi s-au plantat frailejones, și zona a fost restaurată cu ajutorul armatei, într-un proiect inovator. 

Sătenii s-au reprofilat, dar trecutul agricol al zonei a rămas, prezență discretă în peisaj, gata să povestească în orice moment dacă o întrebi și știi s-o asculți. 

Filosoful francez Bruno Latour propune, în Politics of Nature, ideea unei lumi multi-actor în care nu doar oamenii, nu doar animalele, nu doar organismele vii, ci și un oraș, un parc sau un peisaj pot fi considerate parteneri, interlocutori egali dotați cu capacitatea de a comunica și a acționa. O idee care până și el o vede departe de lumea în care trăim, dar care pune bazele unui mod nou de a ne construi universurile. Mă imaginez vobind cu un râu, întrebând o stradă, conversțnd cu măcrișul care-mi crește în ghiveci. 

Mă văd în dialog cu Sumapaz, încercând să găsesc un limbaj comun, interceptând memoria trecuturilor multiple care se suprapun aici, între gherile, agricultură, facerea lumii muisca și mii de generații de albine și păsări. Neașteptata prietenie dintre un om și un spațiu. 

Îmi trec prin față sutele de peisaje pe care le-am parcurs înainte să ajung aici, începând chiar cu cele în care am copilărit. De multe ori le fotografiam pe pilot automat, căutând simetrii, sau linii, sau modele repetitive, excepții și reguli de formă. Complet inconștientă că peisajle nu sunt doar priveliști bidimensionale, ci au trecuturi întortocheate și neașteptate, profunzime, dinamică, dialogurile latente pe care le-aș fi putut purta îmi scăpau. Câte povești oi fi pierdut?

Aș fi pierdut și acum: în concentrarea absolută a drumeției printre lacuri și pârâuri în care mlaștina amenința la fiecare pas să mă înghită, aș fi ratat imperial contextul, povestea, dialogul, dacă șansa n-ar fi făcut ca o baltă plumburie să se ivească în calea mea chiar pe ultima sută de metri.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.