close
Columbia

Scrisoare din Mompox

mompox

Dragă jurnalule,

Se zice că Simon Bolivar ar fi spus despre Mompox că nu există în realitate, ci doar în visurile noastre (conform unui roman de Garcia Marquez, sursă de încredere). Dacă e aşa, să ştii că nu m-am trezit din somn timp de patru zile. În vis mi s-au arătat pisici, oameni ducând colivii pe bicicletă, balansoare, Maleconul, case coloniale, egrete, vaci la apus, un circ, un fluture, peste de vânzare pe stradă, bule de săpun, oameni făcând baie în râul Magdalena îmbrăcaţi, motociclete, un violoncel semnat de Jordi Savall, un aurar care face peştişori de argint pentru că aurul e scump, şi o căldură absolut paradisiacă (nu zic infernală, pentru că după cum ştii, din punctul meu de vedere infernul e îngheţat).

 

Am început să visez într-o dimineață. Autobuzul mă hurducăia pe drumuri neasfaltate mărginite de tufe înecate în praf, printre câmpuri de mărăcini unde vaci costelive pășteau ultimele fire de iarbă arsă care rămăseseră după teribila secetă lăsată de El Niño. Treceam prin sate cu case de bahareque și acoperișuri de frunze, în care canalizarea și apa curentă e încă un vis îndepărtat. Și culmea culmilor, cum numai în vise ni se întâmplă, în tot decorul ăsta facebook-ul de pe telefon mi se încărca brici. Modernitatea se dă pe bucățele, fiecăruia după posibilități și preferințe.

Auzisem despre Mompox clișeul că acolo s-ar fi oprit timpul în loc, prin secolul XVIII. Mă tot întrebam, oare asta înseamnă că femeile poartă crinolină? N-o fi ajuns curentul electric? S-o mai fi purtând sclavia negrilor? Or mai fi supuși regelui spaniol? Cum adică timpul s-a oprit? Oamenii ăștia gândesc cuvintele pe care le zic?

În visul meu nu mi s-a arătat nimic de genul ăsta. Străzile pavate recent zumzăiau de motociclete, columbiencele oacheșe purtau tricouri roz și imitații de crocși și dansau champeta, și vechile reședințe coloniale funcționau ca hoteluri de lux deținute de cartagenezi bogați. Brațul râului Magdalena curgea leneș, și de pe celălalt mal, boxe gigantice ascunse în plantațiile de bananieri răspândeau reggaeton la tot poporul.

M-am întâlnit cu Alvaro Mulleth Rodriguez. (Ce nume au și columbienii ăștia) Stătea în atelier și lucra un filigran de argint, și mi-a zis să intru. Din cei șaizeci de ani care nu i se vedeau în părul negru-negru, petrecuse patruzeci ca bijutier, locuise douăzeci în Chocó, pe malul Pacificului, trei în Villavicencio, și doi în Medellin. Așa-s columbienii, rătăcitori, mai ales când te scoate violența afară din casă.

Visul m-a dus și prin grădina botanică. Habar n-aveam că ar fi vreo grădină botanică în Mompox, eu doar mă plimbam liniștită pe o stradă, când aud niște muncitori că-mi strigă:

– Aici e!

– Aici e ce?

– Păi grădina botanică, nu asta căutai?

Nu, dar dacă tot veni vorba, hai să intru.

Don Ernesto m-a luat în primire să-mi facă ghidajul, uite planta asta e din India, cealaltă din Madagascar, arborele ăla e din Brazilia, toate în dezordine, fără etichete sau plăcuțe sau la ce te-ai aștepta de la o grădină botanică, dar îngrijite cu drag de bătrânul de 78 de ani care n-a făcut nimic altceva toată viața lui. Cât de veche e grădina, don Ernesto? A cui e? Dar Don Ernesto nu știa, sau dacă știa nu vroia să spună, sau dacă vroia să spună nu credea că e o poveste vrednică de spus, sau dacă da oricum nu și-o amintea. Atâta zicea că e veche. Cât de veche? Veche. Cinzeci de ani, șaizeci, o sută? Veche.

În mijlocul vizitei mi s-a alăturat un englez.

– Cum ai dat de locul ăsta?, l-am întrebat.

– Păi nu știam de el, mergeam pe stradă și muncitorii mi-au zis că aici e. Ce să fie? Grădina botanică.

În a treia seară a visului, am găsit de cuviință să mă duc nici mai mult, nici mai puțin decât la un spectacol de circ. Eram curioasă să văd starea profesiei într-un orăşel oarecare de pe malul râului Magdalena. Dincolo de surpriza de a descoperi în coloana sonoră a spectacolului melodia Dragostea din tei (în versiunea ei sudamericană Marica tu, marica yo), am avut ocazia să constat că rolurile de gen sunt clar marcate în Columbia de la o vârstă mult prea fragedă. La un concurs între copiii din sală, clovnul i-a pus pe băieţei să facă flotări, iar pe fetiţe să defileze ca la un concurs de frumuseţe. Ulterior, finaliştii care au trecut de prima probă au trebuit să danseze în pereche pe un cântec de reggaeton. Concursul a fost câştigat de o fetiţă de 10 ani care şi-a unduit fundul promiţător, în jus şi-n jos, la dreapta şi la stânga, în sens orar şi antiorar, cu mişcări circulare şi rectilinii de mare angajament. I-am prevăzut un viitor strălucit şi prima sarcină la 15 ani.

Americanca Mary, franțuzoaica Mathilde, englezul John și columbianul Juan stăteau cu mine la hostel, și am ieșit cu ei în ultima noapte. Așa-i când călătorești, cunoști oameni noi, stai să ți-l prezint pe cutărică, care-l știe pe cutărel, vă simțiți bine împreună și lucrul ăsta, atât de neobișnuit pentru mine în alte vremuri, devine parte din cotidian. Mathilde o cunoștea pe Laura care făcea bulbuci de săpun, și Laura îl știa pe David care cânta la violoncel. David tocmai venise de la Cartagena, unde-l cunoscuse pe Jordi Savall și era fericit, cum și eu aș fi fost în locul lui. Am mâncat niște salchipapas la o tarabă și ne-am despărțit până data viitoare. A doua zi toți plecam spre lumea reală.

Data viitoare n-a venit și nici nu știu dacă va veni vreodată. Legăturile umane se fac, se desfac și e mult mai ușor și frumos decât credeam. Dar nu-i nimic. Așa-i în somn.

De-acum trează,

P.

Tags : calatoriiCaraibeColumbiaMompoxoameni
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

1 Comment

Lasă-mi un comentariu