close
Brazilia

ROGVAIV, sau despre nefericirea supremă

Paraty_Latinoamericando_featured

Galbenul apetisant al tartelor de maracujá vândute, seară de seară, în cărucioare ambulante. Albastrul pal al tocurilor ferestrelor din centrul istoric. Griul metalizat al cerului înainte de furtună, rozul nebun al florilor de bougainvillea ce atârnă de garduri, roșul aprins al buzelor negreselor de lemn puse ca ornament în geam, violetul cerului din amurg, bleumarinul misterios al dealurilor care se înalță de cealalată parte a golfului Carioca, turcoazul bijuteriilor pe care artizani cu părul lung le aștern pe străzile pietruite, portocaliul fructelor de mango răscopt din piețe, curcubeul haotic al bărcilor ancorate-n debarcader, dar mai ales verdele. Verdele plin al plantelor ce acaparează pereții căsuțelor vechi, verdele transparent al apei din golf, verdele aprins al palmierilor din port atunci când lumina răzbate prin frunzele cărnoase, verdele deschis al pajiștii de lângă Praia Pontal.

Culori. Explozive, exuberante, suprasaturate natural, clare, întunecate, contrastante. Totul e în culori vii în Paraty, până și Apocalipsa care va veni, cel puțin dacă e să mă încred în tabloul unui artist local expus la etajul casei de cultură. Nefericirea supremă, îndrăznesc să cred, e să te naști daltonist în Paraty.

Culorile sunt cele care, odată ajunsă în Paraty, mă țin pe loc și nu mă lasă să plec. Pic într-un fel de toropeală tropicală, și începe să-mi facă cu ochiul perspectiva unei vieți trăite la plajă, în hamac, la umbra răcoroasă a unui cocotier, observând, clasificând, inventând culori.

Mă trezesc la 6 dimineața, fără ceas. N-am nevoie. Soarele bate direct în cameră și începe asaltul asupra pleoapelor mele, foton după foton, până când deschid ochii și încep să văd culori, să le aud și să le miros. Aud, de pildă, ciripit de pasăre și urechea mi se umple de indigo. Simt un miros auriu de ananas din bucătărie. Deunăzi am văzut un colibri, și șira spinării mi s-a înfiorat verde-albăstrui cu reflexe metalice.

Dau ture, infinite ture prin centru. Paraty, 240 km de Rio, e o moștenire rămasă Braziliei de pe vremea portughezilor. Ca în orice centru istoric drăguț de pe lumea asta, casele sunt fie hoteluri, fie restaurante, fie magazine de suveniruri, fie. Nu circulă mașini, ci doar biciclete, pe care oamenii le lasă sprijinite de ziduri, fără să lanțuri, lacăte și încuietori. Unicul loc în care nu ajung bicicletele sunt străduțele de lângă debarcader, care se inundă la flux, transformând Paraty în – hai să bag un clișeu – un fel de Veneție a Braziliei în care nuanțele se reflectă și se multiplică infinit.

Pe străzi se plimbă turiști francezi cu Routard-ul sub braț, turiști asiatici cu camera de gât, turiști argentinieni cu termosul în mână, și turiști brazilieni fără nimic notabil în dotare decât accentul. Cumpără suveniruri portocalii cu tucani, fotografiază uși vernil cu tocuri roșii, beau sticle trandafirii de lichior cu aromă de piper și pahare chihlimbarii de cachaça cu scorțișoară.

Mă întorc la hostel, pe Rua do Patrocinio, în fața unui tăpșan. Miroase verde a fân și a balegă, și mă simt ca la țară. Un băiat pe bicicletă duce, legată de o sfoară, o iapă cenușie. Pe casa din colț, o firmă indigo zice mare cu litere albe: Biserica Ebenezer (îmi vine să completez: Scrooge), iar sloganul se laudă corporatist și roșu: o biserică în creștere.

Plec la cumpărături – supermarketurile sunt pline cu mâncăruri alburii și bej pe care habar n-am cum să le gătesc, farofa și tapioca și din astea, noroc de fructele galbene, verzui și stacojii, de oranjul, ocrul și olivul care-mi potolesc foamea.

Mă gândesc la Montevideo și-mi ocup zilele cu căutatul adjectivului potrivit, evitatul locului comun, rearanjatul frazelor în text și, mai ales, scormonitul suflețelului personal după răspunsul la întrebarea fundamentală: ce vrea să zică poetul.

Așa mi se duc vreo două săptămâni. Răspunsul era azuriu senin cu sclipiri de canar și răsfrângeri carmin de hibiscus.

 

Tags : Braziliacalatorii creativeculorioraseparatiparaty
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu