close
IMG_8387

Buenos Aires, 26 aprilie 2015

Prezumția de bază e că ești vinovat. Tipul de la check-in îmi cere pașaportul cu un aer tăios, îmi caută viza de intrare printre paginile pline, și când mi-o găsește șuieră acuzator:

– E expirată.

Nu e. Îi arăt pe calendar că am stat 86 de zile dintr-un maxim de 90, explic, omul se uită, verifică, la sfârșit e nevoit să cedeze în fața evidenței. N-am stat în țară mai mult decât mi s-a dat voie, deși și asta e prea mult probabil în viziunea lui.

Omenirea e încă blocată, mă gândesc, în stadiul de noi vs. vizigoții.

Autobuzul spre Sao Paulo are un singur etaj, ca multe din autobuzele companiilor braziliene. Nu e chiar de ultima generație, și e plin.

E puțin trecut de ora amiezii, și am luat-o din loc. Pe scaunul de lângă mine un băiat cocoțat pe două plăpumi împăturite, picioarele desfăcute si între ele o sacoșă plină cu empanadas. Când vede că mă așez lângă el mă întreabă e cât e cursul realului. Nu știu, îi zic, îi explic că sunt din România, că mă cheamă Paula și că n-am dat prin Brazilia de ceva vreme.

Eduardo are 18 ani, n-a terminat liceul pentru că a rămas repetent de câteva ori și acum pleacă la muncă la Sao Paulo, unde taică-su îl așteaptă să lucreze în construcții. Mă întreabă cu ce echipă de fotbal țin. Toată lumea ține cu o echipă de fotbal, nu există om care să nu țină cu cineva.

– Dar în timpul mondialului ai ținut cu Argentina?

– Da.

– Mult?

– Da.

– Mult, mult?

– Da.

– Cât de mult?

Șah mat. N-am prezența de spirit să-i răspund. Eduardo pufnește în râs.

Pe la 5 și ceva după-masa facem o pauză de jumătate de oră în Ubajay, la un restaurant cu mâncare la kilogram de la marginea autostrăzii. În depărtare, câteva case răsfirate.

Ubajay își sărbătorește anul ăsta centenarul. Un afiș imprimat pe două pagini A4, lipit pe un perete, detaliază programul manifestațiilor care au avut loc week-endul trecut și au durat două zile încheiate. Mă uit să văd ce-am pierdut: parcurs istoric, o operă de teatru (titlul nu apare pe afiș), o reprezentație a baletului municipal, un concurs de miss, un număr de magine albă, un eveniment de natură neidentificată intitulat „Nu insistați, nu dați pe datorie”, o defilare a unor grupuri de gauchos, baletul de dansuri evreiești Kzat Meshugaim, focuri de artificii și discursuri oficiale.

Sună mișto. Mare păcat că n-am fost.

Se încinge o discuție în portugheză între vreo 7-8 bărbați dintre pasagerii autobuzului. Sunt șoferi de camion brazilieni și argentinieni, și fac schimb de istorii gauchești de atacuri în Bahia cu pistolul la tâmplă, tiriști omorâți în toiul nopții în zone izolate, meserie de mierda, sunt în stare să te omoare pentru un celular. Brazilienii beau mate dintr-un recipient de trei ori mai mare decât cele din Argentina și cu fundul țuguiat, mateadorul toarnă din termos și dă la următorul. Los Martin Fierro ai zilelor noastre. Unul dintre ei, argentinian care a lucrat în Germania timp de douăzeci și ceva de ani, spulberă și ultimul mit: și în Europa îți taie ăia gâtul.

Un automat de apă fierbinte, cu un termostat care ar trebui să arate cât de caldă e apa înăuntru, zace scos din funcțiune. Mașina care era parcată zece metri mai încolo, un Renault 12 roșu, tocmai a pleacat.

Îmi cumpăr în ultimul moment un alfajor marca Jorgelin pentru că am citit pe net că ar fi cele mai bune de pe piață, deși mie-mi place Cachafaz. E ultimul alfajor pecare îl mănânc tura asta în Argentina.

Mă urc înapoi în autobuz. Se urcă după mine și Vanessa, tipa care are locul din spatele meu, logodnică de fotbalist. Are un schnautzer pitic în poșetă și vorbește în continuu cu unul dintre camionagii, nu-mi dau seama dacă într-o spaniolă cu accent portughez sau într-o portugheză cu accent spaniol.

Cu puțin înainte de 9 seara, ni se împart cartelele de ieșire din Argentina și de intrare în Brazilia. Sunt completate deja de compania de autobuz.

Vama argentiniană e în plină câmpie. Escadronul brazilian se dă jos. Restul rămânem să ne pună viza de ieșire. Departe, foarte departe, se văd niște lumini. Verific telefonul – n-are semnal.

Sergio Roberto se pune primul la rând. Sergio Roberto e argentinian, are pe la 50 de ani și se vede că a fost bărbat frumos acum vreo 30 de ani. Poartă un cercel în urechea stângă. Vorbește mult și se laudă că lucrează în industria (?) fotbalului și învârte milioane. Stă zece minute la ghișeu să vorbească cu vameșa. Explică, gesticulează. Toți ceilalți pasageri așteptăm la ușă impacienți. Niște câini vagabonzi se iau la harță între picioarele noastre. Sergio Roberto dă în continuare din mîini.

Problema lui Sergio Roberto e următoarea: are de mers până la Porto Alegre, de unde, la o oră după ce ajunge autobuzul trebuie să se prezinte la aeroport ca să ia un zbor ieftin spre Belo Horizonte, găsit la ofertă. Când a dat să cumpere biletul de autobuz până la Porto Alegre la ghișeul din Buenos Aires, nu a mers plata cu cardul, așa că a cumpărat un bilet doar până la Uruguaiana, orașul aflat de cealaltă parte a graniței, în Brazilia. De la Uruguaiana la Porto Alegre sunt vreo 9-10 ore, și tipa de la ghișeu i-a zis că ar putea cumpăra bilet la fața locului, eventual chiar pentru același autobuz. Chestia e că pe bucățica Uruguaiana – Porto Alegre a autobuzului nostru mai exisă un singur loc, și șoferii nu pot să i-l dea pentru că nu ei vând bilete.

Sergio Roberto se impacientează din ce în ce mai mult, se ia de șoferi, zice că TREBUIE să prindă avionul ăla că altfel își pierde serviciul. De ce nu a extras în Buenos Aires bani din bancomat și nu a plătit cu numerar biletul direct la Porto Alegre, nu știm. De ce nu și-a lăsat o marjă mai mare de o oră între o cursă de autobuz de 20 de ore cu trecere de frontieră în care se poate întâmpla orice și zborul pe care trebuie să-l ia, nici asta nu știm. De ce, la urma urmei, un om care învârte milioane trebuie să facă aranjamente din astea de autobuz + low cost, rămâne un mister.

Cert e că vrea ca vameșii să-i „facă dreptate”, îi acuză că „se spală pe mâini”, și nu pleacă de la ghișeul ăla vamal. Într-un final e invitat să se dea la o parte să lase oamenii să-și obțină ștampila de ieșire din Argentina.

Până se calmează și pleacă de la ghișeu, însă, pică sistemul. Noi așteptăm afară. Bate un vânticel răcoros.

La vama braziliană, Sergio Roberto se pune iar în față, iar explică, iar gesticulează, iar ridică tonul. Iar „nu i se face dreptate”.

Vameșul îmi dă paginile din pașaport pline de vizele de ChileBoliviaThailandaTurciaSerbiaBraziliaChileBosniaArgentinaBraziliaSerbia, îmi găsește singura pagină liberă, zâmbește.

– Trebuie să schimbați pașaportul. Ca să puteți călători în continuare.

Ajungem în scurt timp la terminalul companiei, din Uruguaiana. O treime din pasageri se dau jos. Vanessa coboară aici. Restul ne facem comozi, dar suntem rugați să schimbăm autobuzul.

Situația cu Sergio Roberto a devenit mai mult decât tensionată. S-a ajuns la îmbrâncituri, răcnete și înjurături de ambele părți. Șoferii scoși din minți urlă la el de argentinian împuțit, îi promit că n-o să se îmbarce la Porto Alegre nici acum, nici în vecii vecilor, amin.

Urc în noul autobuz, care de data asta are două etaje și e plin cu noi pasageri. Sergio Roberto rămâne în autogara din Uruguaiana. Noi ceilalți plecăm. Brazilienii din autobuz îi fac cu mâna de adio, bucuroși că scandalagiul nu e cu noi. E târziu. Adorm.

Luni, 27 aprilie 2015

Mă  trezesc la 7 și ceva în Porto Alegre. Lângă mine, unul dintre pasagerii care vin direct de la Buenos Aires. Îl cheamă Antonio, e argentinian, urmaș de italieni. A fost șofer de camion, el e ce lcare a lucart 26 de ani în Germania.

Antonio e uscățiv, are vreo șaizeci de ani, riduri adânci în jurul gurii și ochilor, și părul negru ca catranul. Îl bănuiesc că se cănește, deși s-ar putea să fie gena.

Ieri a vorbit fără întrerupere cu colega lui de scaun, azi vorbește cu mine. Îmi zice de Bulgaria, șpăgile pe care a trebuit să le dea la vamă, că are rezidență în Brazilia, că telecomunicațiile sunt proaste în Belo Horizonte, cum l-a cunoscut maică-sa pe taică-su, ce proprietăți trebuie să aibă hârtia cu care se împachetează tablourile muzeelor de artă, că vara zona prin care trecem acum e periculoasă pentru că asaltează autobuzele companiei cu care mergem (note to self: a se evita de acum încolo compania Pluma), suvenirurile din Stratford, etc etc etc etc etc. Vorbește fără întrerupere – și atunci când mă vede pe mine scriind în jurnal, și când mă vede citind, și când picotesc. Trece de la un subiect la altul cu ușurință, are un milion de istorii de povestit, probabil ce ascult eu acum e un procentaj infim.

Următoarea oprire importantă prin care trecem e Florianopolis, și ajungem după-masă, pe la 4. Autobuzul intră în oraș și eu nu mă pot abține să nu-mi confirm, pentru a nu știu câta oară, diverse concluzii la care am ajuns în repetatele vizite pe aici.

Brazilia e o țară a cantității. Spații mari (ia un spațiu familiar, înmulțește-l cu zece și vei obține echivalentul din Brazilia), mașini de teren, oameni lați, bine făcuți, lucrăride infrastructură masive, clădiri cu zeci de etaje, megalopolisuri. Finețea și detaliul nu mi se par chiar parte din ADN-ul brazilian, și aici e una dintre diferențele cu Argentina vecină. În timp ce parrilla (grătarul) argentiniană aduce cu ea promisiunea unei gastronomii subtile, churrascariile braziliene au, în schimb un aer de Far West, de ospătărie pentru cowboy flămânzi, în care mâncarea se gătește la cazan și se servește la kilogram.

Autogara din Florianopolis, ca aproape orice autogară pe care am văzut-o în Brazilia, e oclădire imensă din beton.

La Florianopolis, marea majoritate a pasagerilor din autobuz coboară. Acum că e loc berechet, Antonio se mută de cealaltă parte a coridorului.

De acolo, îmi povestește că data trecută când a făcut drumul ăsta, lângă el stătea o fată din Paraguay. Avea 18 ani, și mergea la Belem să se mărite. Cunoscuse băiatul pe net, era de familie bună cică, pastor evanghelic, și acum se muta cu o mulțime de papornițe cu seturi de farfurii, perne, așternuturi. Plătise inclusiv o taxă pentru exces de bagaj la urcarea în autobuz.

– Era cam naivă, îmi zice Antonio.

La Sao Paulo trebuia să își ridice biletul spre Belem, cumpărat de prietenul ei, dar la ghișeu nu era niciun bilet pentru ea. I-a cerut lui bani. A lăsat-o acolo, ce să facă.

Cina o luăm pe la 8 și puțin. Sunt pe drum de 32 de ore. E primul drum de autobuz atât de lung pecare-l fac fără ipod, sunt obosită, e o experiență și asta dar never again autobuz între Buenos Aires și Sao Paulo. Nea Anton turuie în continuare, Eduardo nu mănâncă de la restaurant, ci din punga lui cu empanadas, mai rămân doar două persoane care s-au urcat la Buenos Aires, un bărbat cu mustață care nu spune nimic (NIMIC!) de parcă mustața  aia i-ar servi de fermoar, și un băiat din Chile care se mută acum la Sao Paulo la prietena lui. În rest, brazilieni urcați pe la Uruguaiana, Porto Alegre sau Florianopolis. Next stop: Curitiba.

La Curitiba ajungem la 9. Încă câțiva se dau jos, domnul cu mustață printre ei. Cei rămași suntem rugați din nou să schimbăm autobuzul, cu unul de un etaj. Headcount: 7 persoane. Se fac glume că la următoarea stație ne mută într-o mașină.

Sunt frântă, e a doua noapte pe care o petrec pe autobuz, mă gândesc cu groază cum o să fie când o să-mi dau jos în sfârșit adidașii, nu mai pot citi, nici scrie, nici gândi de fapt, mă uit pe geam și identific Crucea Sudului și îmi aduc aminte de zecile de drumuri pe care le-am făcut acum trei ani în excursia mea lungă în care descopeream continentul ăsta pentru prima dată, totul mi se părea frumos și misterios. Acum nu văd decât mașini și benzinării, dar dintr-un motiv care încă nu mi-e clar tot îmi place America asta de Sud. Poate pentru că, după cum mi-azis Florian, românul care a venit acum câțiva ani și are acum un restaurant în Bahia, care câștigă de zece ori mai puțin în Brazilia decât în România și tot nu-i pare rău, America de Sud e singurul continent din lumea asta care mai are inimă.

Marți, 28 Aprilie 2015

Sunt 6 ore de la Curitiba la Sao Paulo, din păcate doar 6 ore.

E 3.30 dimineața și liminile din autobuz s-au aprins brusc. Recunosc autogara Tiete din Sao Paulo, sunt cheaună de somn dar știu că va trebui să aștept în autogară până se face dimineață și mă pot prezenta la hostel.

Coborâm din autobuz – eu, Eduardo, Antonio și chilianul, și ne risipim care încotro.

Suntem cei patru supraviețuitori ai cursei Buenos Aires – Sao Paulo a companiei Pluma, din 26 aprilie 2015, cu numărul PLM 601.

Tags : autobuzecalatoriijurnaloameni
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu