close
Viata etc

Noul meu proiect din (de?) viață

P1180540-imp

Cred că a sosit timpul să vorbesc despre e motivul relativei mele absențe de pe blog din ultimele săptămâni (atât de lungă încât aproape mi-am uitat parola de acces). Pe scurt, am luat o decizie pe care încă încerc s-o procesez. Nu e niciodată ușor cu deciziile, mai ales cu cele importante, care ne pot schimba cursul vieții și ne dau un pic de teamă, dar zic și eu – filozofie de pahar – ce viață e aia în care n-ai luat niciodată o decizie de care ți-a fost frică și ai stat ca mototolul în casă gândindu-te dacă să mănânci omletă sau papară la micul dejun? (dilemă reală cu care de altfel mă confrunt)

Facebook-ul se viralizează din când în când cu tot felul de „povești de succes în călătorii” în care cineva face pasul cel maaaaare, adică își dă demisia și-și ia un bilet de avion one-way spre destinația visurilor (care de regulă include cocotieri), bla bla, șiti voi. Urmează o luuuuungă lună de miere (întreruptă de momente de disperare când mâncarea te deranjează la stomac, autobuzele întârzie mult peste așteptări și suficient încât să-ți spulbere planurile și rezervările, cineva ți-a furat șlapii, etc.), suișuri și coborâșuri, poze și peripeții, toate urmărite cu sufletul la gură de la distanță de o sumedenie de fani. Și finalmente întoarcerea triumfală acasă (evident, cu o conștiință superioară). End of story.

Cum a fost în cazul meu. Am trecut și eu prin asta (și după cinci ani încă mai procesez). Prin 2011 m-am hotărât prima dată (da, a fost pe etape) să-mi dau demisia din audit și să plec în America de Sud o jumătate de an. Logica de atunci: îmi fac hatârul și mă calmez, îmi rezolv dilemele existențiale, găsesc *vocația* (the one and only), revin în Europa duhnind de la o poștă de zen, trăiesc fericită până la adânci bătrâneți.

Ha! M-am întors mai confuză decât am plecat. Nu mai înțelegeam nimic (sau poate abia atunci începusem să înțeleg ceva?).

Și mai era un detaliu important. Regretele.

M-am întors cu regrete că am revenit prea repede acasă, după *doar* nouă luni (millennials!).

Narativa e mereu că hopul e la început, și odată trecut, se cheamă că eroul și-a depășit fricile și că finalul călătoriei e ceva ce se petrece organic, pentru că așa trebuia, nu că omul vine acasă pentru că se teme că nu o să găsească job după o pauză prea mare în carieră, că ce zic ceilalți, etc. Scenariile astea în care frica a revenit și atacă din nou după ce ți-ai făcut curajul inițial, you’re back to square one nu-s sexy, n-au nimic triumfal sau inspirațional. Și totuși se întâmplă. În călătorii geografice sau non-geografice.

Cred că, mai mult decât plecarea, întoarcerea asta a fost unul din momentele pe care le-am tot rumegat. Pe deasupra sentimentelor de inadecvare și dezorientare temporară pe care ți le dă schimbarea de ritm după o călătorie lungă chiar și când te întorci cu inima împăcată, mă simțeam vinovată pentru că sucumbasem când se presupunea că trecusem podul.

Am trecut printr-o perioadă nu foarte roz, după care s-a întâmplat celălalt moment pentru care îmi sunt mie recunoscătoare. Am plecat din nou. În Chile. Tot în audit (alt pas înapoi, așa-l simțeam), dar asta n-a durat mult.

După un an am plecat din Chile. Altă demisie, mai puțin triumfală, mai puțin mediatică. Whatever, nu-mi trăiesc viața pentru like-uri. Problema era că nu știam încotro s-o iau. Nici geografic, nici mental.

Dar am plecat pur și simplu și totul s-a schimbat. Nu știu exact cum.

Șiiiiiiiii, the journey went on, cu mai multă forță, inspirație ca oricând, mai adânc, mai în mine, mai frumos, înspre spații în care nu ajunsesem niciodată, nu credeam că voi ajunge, nu-mi închipuiam că există, conectându-mă cu mintea, corpul, emoțiile, universul, natura, viața din mine, viața din afara mea, cu un râu puternic care nu știu de unde izvora, dar mă ducea. Poate nu avea un singur izvor. Poate era ca Amazonul, care nu e doar un fluviu, e un sistem de râuri care izvorăsc de pe mii de kilometri pătrați, curg vijelios și din ce în ce mai încet și converg într-un flux uriaș.

Nu știu (încă) cum să descriu mecanismele exterioare ale schimbării, pentru că nu părea să fi făcut ceva deosebit. N-am parcurs jumătate de continent ca prima dată, n-am ingerat substanțe, nu m-am dus la ghicitori. Pur și simplu, în lipsa unei direcții clare (cea mai grea concluzie din viață e să ajungi la 30 de ani fără nicio direcție. Literalmente niciuna.) am lăsat haosul să intre în viața mea. Cum? Nu știam cum. Să vină el să găsească porți, să bată la ele, că de aia-i haos. Eu urma să-i deschid. Să zic da la orice, chiar dacă doare.

Acum, dacă cineva intră vreodată în vreun impas cum e cel prin care am trecut eu, recomand cu mâna pe inimă terapia prin haos. Nu știu dacă există, sigur nu sunt singura căreia i-a trecut prin minte. Zic eu că un alt nume pentru ea e intuiție. Sau creație. Tocmai am citit The Faraway Nearby de Rebecca Solnit. „Creation can only occur in the dark” zice la un moment dat și de fapt întunericul e haosul ăsta în care nu vezi nimic, nimic nu e ordonat, totul e materia primordială în mișcare, imprevizibilă, plină de potențialități.

La un moment dat haosul se aranjează, sau cel puțin distingi niște pattern-uri în el, și așa mi s-a întâmplat mie. Începe să se cristalizeze o viziune.

În punctul ăsta sunt eu acum.

M-am îndrăgostit de haos (cred că e ultima propoziție pe care vrea mama s-o audă, dar unii biologi zic că haosul e ordinea naturii, deci situația nu e chiar așa de tragică), de viața din mine și din afara mea, de pădurea amazonică, de Anzi, de mituri și alte tipuri de cunoaștere pe care în Europa le cam ignorăm, de textura vieții noastre de zi cu zi, de pasărea din junglă care scoate un sunet de parcă ar fi o picătură de apă care cade într-un bazin.

Așa că m-am înscris, oarecum nesperat și intempestiv, la un master pe Sisteme de Viață Sustenabile, aici în Columbia.

Sigur, vocea conștiinței tot îmi boscorodește în ureche subtil dar constant. Că au trecut mai bine de zece ani de când am terminat facultatea și de fapt habar n-am să fac cercetare. Că am studiat management (deci cum împac capra cu varza). Că financiar sunt vai de capul meu. Că ce job o să-mi găsesc cu așa o ciudățenie. Că e scump (nu zic cât costă educația în America de Sud, că mi-e rușine). Din astea. Mă simt aproape ca atunci când mi-am dat demisia pentru prima dată să călătoresc.

În primele zile de curs am început de la definiția vieții. Programa și bibliografia îmi plac, regăsesc multe din ideile de la care pornesc și pe care îmi doream oricum să le dezvolt (includ chestii despre complexitate și teoria sistemelor, decolonizarea științelor, biomimetică, noi concepții economice, inclusiv o chestie despre *haos*), cu profii am conectat imediat ce i-am cunoscut. Deocamdată e de bine. Conectez puncte. Explorez perspective. Simt că fac un pas înainte, dar n-am idee unde. In the dark, where all the good things come from, I suppose.

În Iquitos am vizitat în februarie un centru de creștere a fluturilor. Am învățat și la școală la biologie, dar uitasem. Ciclul de viață al unui fluture are patru etape: oul, omida, crisalida și fluturele. Fiecare etapă are durata ei, le conține in nuce pe toate celelalte, iar transformarea e organică, naturală, dar asta nu înseamnă că nu e traumatică într-un fel. Primele trei durează șase luni și nu pot fi grăbite. A patra, stadiul final, două săptămâni. Fluturii trăiesc două săptămâni.

În fine, ce vroiam să zic cu textul ăsta neșlefuit, dezlânat, slab editat, și scris dintr-o răsuflare (scuzați) e că povestea fluturilor (dureros de frumoasă) e și povestea mea, adică POVESTEA, singura poveste care există în univers, the hero’s journey (citiți Joseph Campbell), și știu că de obicei poveștile se scriu la final și acum abia schimb etape așa că firul va fi lăsat liber și nu are deznodământ, dar tot simt nevoia să o scriu. Poveștile le scriem și rescriem de la capăt ori de câte ori se întâmplă ceva care credem că schimbă sensul întregului. Momentan simt că intru în stadiul de crisalidă.

PS. Motivul pentru care n-am mai dat pe blog e că scriu la carte.

PPS. Călătoriile continuă, dar cu alt focus.

Tags : calatoriideciziifricihaoshero's journeyschimbarisustenabilitateviata
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu