close
BraziliaColumbia

Jurnal amazonic (1) – Acasă e unde e cerul albastru

IMG_6142-imp

Înot printr-o mare de fulgi de porumb. De bulgări de spumă. De castele de vată. De pernuțe de bumbac. Sub mine, creștetul planetei acoperit de un păr creț, verde închis. Îmi vine să-l mângâi.

Jungla compactă se deschide pe alocuri și din avion se întrezăresc din când în când cascade sau bancuri de nisip. Altimeri nimic. Verde cât văd cu ochii. Cât îmi pot imagina. Cât nu pot crede. Ore în șir.

Și Amazonul.

Aterizez în Leticia cu un bilet de avion dus-întors, o rezervare de două nopți la un hostel în centru, și o poezie de Juan Carlos Galeano pe post de Lonely Planet. Voi sta o lună în Amazonia și n-am aproape nimic bătut în cuie. A nu se crede că nu mi-e frică. A nu se crede că nu-mi vine să mă sui înapoi în avion și să plec acasă. Dar pe planeta asta există niște constante. Peste tot în lume iarba e verde. Soarele încălzește. După zi urmează noaptea, și după noapte zorii. Iar Pământul ne îmbrățișează pe toți cu aceeași forță gravitațională oriunde ne-am afla. Acasă e acolo unde e cerul albastru.

De la aeroport la hostel fac un sfert de oră. Pe jos. Nicăieri nu mi s-a întâmplat să dau de un aeroport atât de aproape de centrul orașului, așa că bifez și experiența asta lipsită de semnificație. Cealaltă va fi trecerea frontierei spre Brazilia fără ștampilă pe pașaport. În primele zile nu mă bag în junglă, decât în cea urbană.

Leticia, singurul port al Columbiei la marele fluviu, e un fost punct militar strategic, inițial în proprietatea vecinului Perú. Disputat într-un război scurt de cele două țări prin anii ´30, orașul a fost teritoriu columbian neîntrerupt din 1933 încoace, deși s-a dezvoltat doar în ultimele decenii. Descopăr un oraș mic dar ambițios, cu magazine cu firme lucioase și șlapi de marcă, cu agenții de turism, hoteluri boutique și restaurante, cu un sediu de universitate și niscaiva centre de cercetare.

Peste drum și legată de Leticia printr-o șosea, Tabatinga e punctul cel mai occidental al Braziliei la Amazon. Hotărăsc să dau o raită. N-am mai fost în Brazilia de mult, mi-e dor de-un açaí, mi-e poftă de o tapioca com queijo e goiabada și mă roade pur și simplu curiozitatea.

Avenida Internacional din Leticia e mărginită de un șirag de ateliere auto. Mecanici în halate cenușii ciocănesc de zor și sudează motoare de motocicletă pe ritmuri de salsa. În Brazilia, Avenida da Amizade tot cu ateliere începe. Mai să nu-mi dau seama când trec granița – panoul de bun-venit în noua țară e semi-camuflat în frunzișul unui copac – dar frontiera sonoră compensează slaba eficacitate a marcajului vizual. Brusc, salsa e înlocuită de forró și sertanejo. Bem-vindo ao Brasil.

În lume există două tipuri de frontiere: cele neputincioase, tăind linii la întâmplare între periferii ce se-ncăpățânează să semene mai mult între ele decât cu centrul, și celelalte. Granița care desparte Leticia de Tabatinga e din a doua categorie, cea a liniilor imaginare care creează diferențe reale. Nu contează că cele două orașe sunt iluminate de aceeași lună și udate de același râu. Leticia, noua speranță turistică a Columbiei, e la ani lumină de această Tabatinga cu aer de târgușor uitat într-un colț de imperiu, prăfuit și în paragină ca un vis mort, în care până și traficanții de droguri par să fi dat faliment.

Nu zăbovesc prea mult în Tabatinga. Instinctiv, mă îndrept direct spre debarcader. E la vreo cinci străzi de graniță, adică o jumătate de oră de mers pe jos, pentru că totul e mai mare, mai larg și mai vast în Brazilia. Unitatea de măsură – pentru străzi, trotuare, clădiri, înclusiv pentru despăduriri – e aici suta de metri.

Găsesc açaí după ceva trudă, dar tapioca e misiune imposibilă. E și vina mea, ce-i drept. Tapioca e mâncare de seară, când s-a calmat arșița zilei.

Revin în Columbia și-mi petrec restul timpului zgâindu-mă la Amazon. E încă puiuț. S-a născut doar cinci sute de kilometri mai în amonte, în Peru, când râul Marañon s-a întâlnit cu Ucayali și au decis să se-nfrățească. Chiar și așa, albia lui are în jur de 3 kilometri, din câte citesc. În practică, însă, e greu de măsurat: Amazonul se face și desface în nenumărate brațe, care închid o sumedenie de insule, pe tot cursul lui. În fața mea, la nici o sută de metri se întinde Isla Fantasia, teritoriu peruan, și mai încolo e insula Santa Rosa.

Mâine plec spre Perú. Am mai pus un pin pe harta mea imaginară. De cinci ani de zile, cartografiez continentul ăsta cărămidă cu cărămidă, răscruce cu răscruce, drum prăfuit cu drum prăfuit. Desigur, lumea a fost cartografiată de atâția alții înaintea mea. Dar eu nu cred în atlase. Pentru mine, locurile încep să existe doar din secunda în care eu le-am văzut, pipăit, ascultat și mirosit. Google Maps o fi el performant, dar nu-ți zice că ananasul în Amazonia plesnește de zemos ce e, că străzile din Tabatinga zumzăie de motoarele motocicletelor, că în minutele înainte de ploaie aerul ți se lipește de piele ca un clei, că în amurg sute de papagali vin să înnopteze în parcul Santander și văzduhul Leticiei vibrează de ciripiturile lor.

Tags : AmazonBraziliaColumbiajurnalLeticiapovestiTabatinga
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

1 Comment

Lasă-mi un comentariu