close
Peru

Jurnal amazonic (7) – Iquitos, sau ghimpele din talpa bunăstării noastre

Iquitos_featured_latinoamericando

Sâmbătă dimineața norii atârnă greu deasupra petecului de Amazonia unde se nimerește să fiu. Mă aștept să plouă de la o clipă la alta, așa că azi junglă nu, plimbări nici atât. Zi de muzee prin Iquitos.

Zece minute pe jos de-a lungul străzii Ricardo Palma, și dau de Malecon, esplanada care mărginește râul Itaya. La câțiva pași de mine, două mâțe jigărite se joacă dincolo de balustradă. Niciun magazin deschis, aproape nimeni pe stradă. La 9 dimineața, orașul e trist și gol.

 

Iquitos și-a trăit a un moment dat perioada de glorie și acum se târâie de pe o zi pe alta. Povestea a început pe la 1839. Iquitos era un sătuc nesemnificativ întemeiat de misionari iezuiți pe malul Amazonului, în mijlocul unei jungle locuite de indigeni iquito, napeano și kukama. Râurile erau pline de anaconde, selva de jaguari, iar văzduhurile de tucani. În Boston, un inventator pe nume Charles Goodyear, făcea, din întâmplare, descoperirea vieții lui.

Mai din greșeală, mai din curiozitate, Goodyear scăpase un amestec de latex și sulf pe o plită încinsă. Cauciucul („laptele junglei”) era cunoscut de către europeni încă de la primele contacte cu lumea nouă, dar sfărâmicios fiind, puțini s-au gândit să-i dea vreo întrebuințare practică. Amestecul vărsat de Goodyear pe plită a sfârâit, a devenit elastic și nu s-a mai rupt. Tocmai se inventase vulcanizarea.

Câteva decenii mai târziu, se năștea automobilul. Invenția a prins rapid, modelele s-au dezvoltat, iar la începutul secolului XX industria dădea primele semne de profitabilitate. Puțin înainte de Primul Război Mondial, fabricile Ford produceau deja milioane de mașini pe an.

Cauciucul necesar întregii producții venea dintr-un singur loc: Amazonia. Brusc, atenția industriașilor din lumea întreagă s-a îndreptat înspre jungla sudamericană. O mare de aventurieri în căutare de bogății rapide au dat năvală în bazinul marelui fluviu. Manaus, Iquitos și Belen do Para s-au transformat peste noapte din târgușoare mărunte în capitale ale exportului brazilian și peruan.

Literatura vremii descrie opulența în care se trăia în aceste orașe în timpul boom-ului cauciucului. Vapoarele scoteau zilnic din porturi sute de kilograme de latex, aducând sumele de bani greu de imaginat, cu care se ridicau palate, săli de operă și teatre. Cum drumuri care să taie prin pădurea deasă nu existau, malurile Amazonului comunicau mai ușor cu Londra decât cu Rio sau Lima. Se construia cu marmură de Carrara, se purtau ultimele croieli de la Paris și se conduceau cele mai noi automobile.

Lustrul ăsta de suprafață își avea, bineînțeles, reversul. Copacii de hevea brasiliensis, specia care dădea cel mai bun latex, creșteau la mari dinstanțe unii față de ceilalți, iar pentru a-i exploata comercianții aveau nevoie de suprafețe extinse de pădure. Lucrul nu era neapărat un impediment, bugetele cu care veneau erau de regulă suficiente atât pentru a mitui autoritățile, cât și pentru a plăti armate de mercenari cu care să-și adjudece de facto terenurile. Rămânea totuși problema forței de muncă.

Soluția găsită a fost șireată și crudă. Lucrătorii, coloni aduși fie din Anzii peruani, fie – în cazul Braziliei – din nord-estul arid, erau ademeniți cu promisiuni de îmbogățire și tocmiți pe o perioadă de doi-trei ani. Li se plătea transportul, li se dădeau materialele necesare încropirii unei tabere rudimentare în desișul selvei, și săptămânal li se trimiteau conserve, făină de manioc și carne uscată. Toate acestea urmau să le plătească în cauciuc, iar odată plătită datoria, erau liberi să plece.

Nimeni nu le spunea însă că prețurile erau astfel calculate încât datoria să nu poată fi plătită niciodată. Mărfurile le erau vândute la valori înzecite, iar cauciucul le era cumpărat pe sume derizorii. Datoria inițială, în loc să scadă, creștea pe zi ce trecea, iar neplata ei ducea la torturi, mutilări și violuri, transmițându-se și urmașilor. La toate acestea se adunau munca istovitoare, jungla infinită și impenetrabilă și molimele care-i pândeau la tot pasul.

Dacă acesta era tratamentul rezervat celor aduși din afara junglei, populațiile indigene au suferit mult mai crunt. Julio Cesar Arana a fost poate cel mai celebru baron peruan al cauciucului. Născut într-o familie din Anzi, și-a început operațiunile în bazinul râului Huallaga, afluent al Marañonului. S-a retras după o vreme, intuind că profiturile se pot îmbunătăți dacă în locul lucrătorilor plătiți, pentru care trebuia să dea o oarecare socoteală, reușea să pună la muncă triburile zonei. Pentru asta, a trebuit să intre mai adânc în junglă, stabilindu-și imperiul de-a lungul râului Putumayo, într-un teritoriu pe atunci incert din punct de vedere legal, care azi aparține Columbiei.

Timp de mai bine de un deceniu, Arana, prin subordonații lui, a comis atrocități greu de crezut împotriva indigenilor uitoto, muinane, bora, okaina și andoke. A lăsat în urmă râuri de morți, schingiuiți, orfani. Se estimează că din 1899 până în 1911, an în care a fost demascat de raportul irlandezului Roger Casement trimis din Marea Britanie să investigheze abuzurile denunțate, populația de pe domeniile lui a scăzut de la 40.000 la 7.000, deși numărul total de victime este probabil mai mare.

Roger Casement – Indigeni bora în condiții de sclavie. Putumayo, 1913. Fotografie aflată în domeniu public

Desigur, nimic din toate acestea nu se vedea în Iquitos. Sub soarele ecuatorial, palatele se ridicau tapetate cu azulejos aduse de la Malaga și Lisabona, prima clădire prefabricată (semnată, se zice, Gustave Eiffel, deși dovezile în acest sens sunt incerte) era adusă de la Expoziția Universală de la Paris, iar primăria investea în iluminat public și într-o modernă linie de tramvai. Bordelurile se înmulțeau, bursele prosperau și orchestrele veneau din Europa să destindă spiritele în toridul tropic peruan.

Ruina a venit fulgerător curând după 1910. Marea Britanie, care izbutise să sustragă din Brazilia 70.000 de semințe de hevea, crease în sfârșit plantații de arbori de cauciuc în coloniile din Ceylon și Malaezia, lucru imposibil în Amazonia din cauza ruginei sudamericane. Plantațiile, în care copacii erau la niciun metru distanță, aveau un randament net superior și niște costuri de producție mult mai mici decât exploatările naturale din junglă, iar prețul cauciucului a scăzut brusc.

De pe o zi pe alta, companiile și-au mutat investițiile, magnații și-au împachetat lucrurile, au abandonat palatele și au stins luminile în urma lor, lăsând Iquitos pradă uitării. Departe, în junglă, rănile au început să se închidă încet.

Dau o raită să văd ce s-a mai păstrat. În Casa de Fier, cea adusă de la Expoziția Universală, găsesc dughene întunecate cu suveniruri prăfuite și agenții de turism. În Casa Moray funcționează o școală. În Casa Cohen, un supermarket. Multe alte case nu sunt marcate și unele stau să cadă. Altele, trecute în proprietatea Statului, au fost restaurate – stângaci, desigur, cu PVC-uri albe și uși de tablă.

De pe Malecon, zăresc în depărtare o canoe lunguiață. Până și Amazonul, care acum un secol mărginea esplanada, a întors spatele orașului, lăsând în urmă râul Itaya, cu ape leneșe, care mai mult stau decât curg.

Vederea unei singurei străine care se plimbă pe Malecon la ora asta pare să-i fi trezit din letargie pe vânzătorii zonei. Gringo alert! Mă abordează un tip, care se recomandă drept Carlos și-mi oferă o excursie cu barca la un preț care mă face să mă întreb dacă n-am greșit continentul.

– Mulțumesc, mai cercetez.

Insistă. Merge cu mine încercând să mă convingă. Lasă-mă, domnule, de plimbare cu barca îmi arde mie pe vremea asta?

Ultimul argument pare să-l fi convins, se îndepărtează lăsându-mi o carte de vizită. Dacă nu azi, poate mâine.

Muzeul Culturilor Amazonice e o construcție relativ recentă vopsită albastru deschis. În geam, două coloane de polistiren și un fel de pediment încadrează statuia unui indian de mucava care face cu mâna spre Malecon. Promițător, știu, dar ce să faci când dă să plouă?

Înăuntru, artefactele din vitrine sunt clasificate pe regiuni și perioade, și însoțite de câte o fițuică pe care scrie sec numele obiectului. Găsesc ornamente pentru cap, arme de vânătoare, recipiente fel de fel, cercei, bățări. Nu mă pot abține să nu deplâng pierderea totală a esenșei unei culturi în momentul în care o ciopârțești în halul ăsta. Mai puțină etnografie, mai multă poezie, vă rog.

Norii s-au mai rărit puțin când ies, și străzile zumzăie de motocarros. Căile de comunicații dintre Iquitos și restul lumii fiind problematice, puține mașini ajung aici, aduse fiind cu vaporul la prețuri exorbitante. Transportul e asigurat în principal de niște vehicule cu trei roți marca Honda, un fel de tuk-tukuri amazonice care, au, n-au clienți, gonesc fără încetare pe asfaltul plin de cratere. A fi șofer de motocarro pare a fi principala ocupație a bărbaților din oraș. Iar dacă nu ești șofer, ești mecanic.

Opresc unul să mă ducă până la muzeul orașului. Fiind nouă în Iquitos, n-aș prea vrea să trec pe jos prin cine știe ce cartier rău famat, iar pe hartă pare depărtișor. Se vede totuși că nu multă lume se duce la muzeul orașului, pentru că băiatul de la ghidon habar n-are și tot eu trebuie să-l dirijez.

Muzeul, în clădirea fostei biblioteci municipale, s-a deschis în 2014. Un domn scund cu pălăriuță mi se prezintă drept Miguel și mă plimbă prin toate sălile. Îmi povestește de trecutul fastuos, de civilizația care, pentru scurt timp, a poposit în Iquitos, de tramvai, modă europeană, progres și dezvoltare. Mi-i arată pe magnații cauciucului („nu erau chiar așa de răi”), iar în dreptul fotografiei cu Wickham, englezul care a scos din Amazonia cele 70.000 de semințe, denunță „furtul imperialist”.

Puțin vorbește don Miguel de cealaltă față a monedei. Aproape nimic nu spune despre genocidul tăcut din spatele cortinei dese de liane din care, acum o sută de ani, a crescut industria auto. Puține despre unul din masacrele care au stat la temelia bunăstării noastre. Aproape nimic despre complexitatea pe care șade iluzoriul progres al umanității, despre contradicțiile care ne învăluie, despre adevărurile paralele care ne stau în talpă ca un ghimpe, despre istoria văzută și de învinși, nu doar de învingători. Puține, în definitiv, despre lucrul care contează cu adevărat.

Don Miguel îmi arată o fotografie veche, cu cinematograful Alhambra. Îl întreb dacă se poate vedea și azi și, de ce nu, dacă funcționaeză.

– Nu domnișoară, nu mai există, l-au dărâmat. Nimic n-a mai rămas din vechiul Iquitos, îmi răspunde amar.

Ba rămas, cum să nu. A rămas fărădelegea. Mirajul îmbogățirii ușoare ferite de priviri străine a persistat, și cu el credința că totul e îngăduit. Azi, Iquitos e un magnet pentru afaceri tulburi, pentru ONG-uri de fațadă și investiții ce au cu totul alt scop decât cel afișat. Braconaj, despăduriri iresponsabile, turism sexual, trafic de droguri, Iquitos le are pe toate.

Nimic din toate astea nu e însă la vedere. Poți să ignori ușor vapoarele care duc la vale tone de bușteni (oricum trec departe de oraș), poți să ignori și așa-zisele centre de salvare a animalelor (în majoritatea lor piețe clandestine pentru trafic de animale), poți să ignori și câte o față dubioasă pe la un colț (nu cu tine au ei treabă). Iquitos va părea un oraș banal, răpus de nostalgia poleielii scorojite, cu străzi cu gropi și internet prost.

Seara, faleza s-a umplut de vânzători de magneți de frigider, coliere din semințe și brățări de aluminiu. Femei shipibo venite de lângă Pucallpa încearcă să vândă turiștilor țesături brodate manual în splendide modele geometrice. La prețuri derizorii, bineînțeles.

– Hei, nu vrei să-ți citesc viitorul?

Întorc capul. Tipul care m-a abordat, un blond cu părul rasta, are în poală niște cărți de tarot.

– Gracias, dar în știu deja. Cerul s-a limpezit. Mâine e zi de plimbare.

Tags : AmazoniacauciucIquitosistorieorase
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

2 Comments

  1. Foarte interesantă istoria exploatării cauciucului natural. Ce este mai trist este că acest gen de sclavie în care trăiau colonii de care zici, prosperă și acum prin India și în diverse colțuri de lume.
    Continentul Sud-American este parte din nesfârșita listă a victimelor ‘civilizației’. Începând cu “La Conquista”, continuând cu genocide locale cum ar fi cel orchestrat de Julius Popper în sudul Patagoniei și încheind cu repetate lovituri de stat. Din păcate istoria este în continuare, și cu extrem de puține excepții, scrisă de învingători.

    1. Așa e, Marius, ai perfectă dreptate. Și nu numai în India, sistemul se aplică încă și în America de Sud la tot felul de exploatări miniere, la braconaj și alte domenii din astea curățele.

Lasă-mi un comentariu