close
Peru

Jurnal amazonic (4) – În anul 475 după Orellana

LatinoamericandoAmazon_featured

Suntem în 1541. Gonzalo Pizarro pleacă din Quito într-o o expediție cu peste două mii de oșteni, călăuze, robi indigeni, și mii de porci, vaci, lame și câini , în căutarea unui vis. Țara Scorțișoarei, tărâm mitic unde arborii de scorțișoară fac pădure și bogățiile (căci mirodeniile erau pe vremea aceea o cale spre prosperitate) sunt la îndemâna tuturor. După aproape un an de hălăduiri fără rezultat prin încâlcita junglă de la picioarele Anzilor, timp în care proviziile alimentare aproape s-au terminat, Francisco de Orellana se desprinde de expediție împreună cu un echipaj de cinzeci și șapte de oameni, și pleacă după hrană.

Își construiesc o plută, cu care speră să navigheze pe râul Napo și să se întoarcă, dar curentul se dovedește mult prea puternic. Râul îi poartă cu putere, zile în șir, săptămâni, și se varsă în ceva ce Orellana nici nu-și putea imagina. Întoarcerea e imposibilă. Cei cinzeci și șapte, dintre care mulți mor pe drum, vor pluti în derivă timp de nouă luni de zile cel mai maiestuos fluviu al planetei, până vor da de apă sărată.

Așa au descoperit europenii Amazonul.

Din barca cu motor, încerc să dau culoare călătoriei. Cum e să fii dus de curent pe un râu căruia nu-i cunoști nici lungimea, nici volumul, până când ajungi să crezi că nu are lungime, volum, sau sfârșit. Până când zilele se diluează, săptămânile se contopesc și lunile scapă oricărei măsurători. Până când fluviul devine singura realitate pe care ți-o poți imagina, până când ajungi să te-ndoiești că ai văzut și altceva în viață.

Navigăm rapid în amonte, spre Iquitos. De o parte și de alta a fluviului, pădurea pare nesfârșită. Malurile fluviului se termină abrupt, ca și cum un excavator gigant ar fi mușcat din ele, lădând la vedere rădăcini de copaci și un pământ moale, ca de lut.

Îmi imaginez pluta spaniolilor. Îmi imaginez stoluri de papagali luându-și zborul în zori, caimani ascunzându-se prin stufăriș, maimuțe urlătoare strigând la căderea nopții. Îmi imaginez mai ales liniștea celor nouă luni de plutit în derivă la cheremul Amazonului.

Liniștea asta s-a pierdut. Nu-i adevărat că Amazonia e o zonă fără autostrăzi. Eu văd una. O singură – mare, vastă – autostradă, brăzdată de sute de bărci cu motor, vapoare, vaporașe, ducând mărfuri, bușteni, oameni de rând.

Secolele ce au urmat expediției au fost tragice pentru populațiile celei mai întinse păduri de pe Pământ. Zeci de conchistadori, misionari, trimiși ai coroanelor din peninsula iberică s-au aventurat în inima selvei, navigând pe Amazon și principalii lui afluenți. La contactul cu europenii, localnicii au fost decimați de boli, luați ca sclavi, sau convertiți cu forța la creștinism. Li s-a interzis să-și vorbească limbile, să-și practice ritualurile, și și-au pierdut, de voie de nevoie, orice identitate ancestrală. Puțini dintre ei au reușit să se refugieze mai adânc în junglă, dând naștere multora dintre triburile necontactate sau recent contactate de azi. Civilizațiile pe care le-a găsit Orellana, de o complexitate mult subestimată în zilele noastre, sunt însă de mult dispărute.

Așezările întemeiate de misionari prin secolul XVIII sunt cele care se văd acum din barcă. Îmi dau seama pentru că au nume de sfinți, și un panou mare de pe mal le dă anul fondării. Azi, locuitorii lor sunt prada unei noi evanghelizări, cea a bisericilor neoprotestante, care sunt puzderie și se luptă între ele pentru teren și influență.

Trecem prin San Jose, San Pablo, San Miguel, San Gabriel. În San Miguel exista o colonie de leproși unde Che Guevara a trecut în tinerețe și, conform jurnalului lăsat, a trecut Amazonul înot. Mă uit la malul din dreapta, îndepărtat, mă uit la cel din stânga, așijderea, și încerc să calculez mental distanța. La drept vorbind, nu-l cred pe Che.

Barca noastră zig-zaghează rapid în încercarea de a evita vârtejuri și bușteni aduși de apă din amonte, și lasă sătucurile în urmă, unul după altul. Timp de 12 ore, dispar în depărtare case de lemn cocoțate pe țăruși, copii care zburdă pe mal, femei ce spală rufe în râu și le atârnă la uscat, bărci încărcate cu banane, pescari ce-și întind năvodul. Și multă, multă pădure.

Cum e să fii locuitor al satului, să zicem, San Gabriel? Ce gândești? Ce visezi? De ce ți-e frică? Din goana vaporașului, rămân bineînțeles întrebări în aer. Nu mai suntem în 1542. Sutele de kilometri parcurși rapid într-o zi nu lasă loc de profunzimi, de detalii, de percepții nuanțate. Viteza, marele câștig al secolului nostru și care a făcut posibilă inclusiv călătoria mea, e o armă cu două tăișuri. Ajungem mai departe, dar privim mai puține perechi de ochi. Vedem mult mai multă pădure, dar cunoaștem mult mai puțini copaci.

 

În anul 475 de la Orellana, fac într-o zi cât spaniolul într-o lună. Eu în amonte, el în aval. El printre creaturi mitologice ale căror anatomii sfidează imaginația, eu chipurile în căutarea umanității din noi și a splendorii din jurul nostru. El, afundat într-o lume vegetală, printre țipetele amurgului, nălucile nopții și mirosul verdelui în descompunere. Eu, într-o barcă cu miros de benzină, fără să văd o pasăre toată ziua.

 

Tags : AmazoncalatoriejurnalPeru
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

1 Comment

Lasă-mi un comentariu