close
Peru

Jurnal Amazonic (3) – O noapte în Santa Rosa

LatinoamericandoSantaRosa_featured

Debarcaderul din Santa Rosa e, descopăr, casa unei familii, și nu e pe piloni subacvatici cum îmi imaginam din barcă, ci e o plută. De cum ajung, un băiat mă abordează să-mi ofere cazare.

– Unde?

– Chiar aici la etaj.

Camera („celula” ar fi de fapt cuvântul potrivit) e din lemn, mobilată sumar. Prin „mobilată” înțeleg un pat și o plasă de țânțari. Dar pare curată. O iau, că nu mai e mult până se întunecă și cine mai are chef de căutat hospedaje prin sat?

E și infestată de ploșnițe, dar asta o s-o aflu eu mai la noapte. Momentan mă ocup cu liniștea și contemplatul primului apus adevărat de pe Amazon. Nu-s singura. Restul oaspeților hotelului, pasageri ca mine ai cursei de a doua zi, stau aliniați de-a lungul balustradei balconului cu vedere la celălalt mal, unde încep să se distingă luminițele Tabatingăi.

Soarele se ascunde repejor în jurul liniei Ecuatorului, și învăluie imensa întindere de apă care curge în fața noastră într-o lumină roșiatică, aproape solidă. Un cărămiziu atât de intens încât nu numai că anihilează orice altă senzație cromatică, ci devine sonor. Lumina vibrează. Un fluviu de particule de viață alunecă tăcut spre ocean, un fluviu de energie pură alunecă prin noi toți înspre inima Pământului. Timp de câteva secunde, o simt pulsând, o aud cum bate.

Tăcere.

Motoarele bărcilor lunguiețe care își transportă ultima încărcătură a zilei huruie în depărtare. Pe veranda casei-plută-hotel-debarcader, o femeie leagănă un bebeluș într-un hamac, în timp ce o fată de vreo nouășpe ani spală rufe într-un lighean. Prietenul ei vine și o îmbrățișează îndelung. Niște bărbați joacă cărți la o masă, lângă cutii de bere columbiană Poker. De niciunde, se apropie o luntre vâslită de un bărbat, soția lui și două fetițe. Înainte să se dea jos din barcă, scot niște castroane de plastic dintr-o sacoșă de rafie, iau apă din râu și își spală părul, fața și hainele în așteptarea serii.

Involuntar, am devenit martor al unor momente intime ale unor oameni pe care nu-i cunosc, nu știu cine sunt, și nu-i voi mai vedea în viața mea. Nu e prima și nici ultima dată când mi se întâmplă asta. Înainte era inedit, acum e pur și simplu. Trecut mult timp de când călătoria a încetat să fie plimbare printre străzi goale și porți închise. Acum e intimitate împărtășită, fără protocoale, fără fasoane.

În timp ce-i privesc de la balcon, Doña Ruth, din camera învecinată, intră în vorbă. O întreb unde merge.

– Uuuu, departe merg, îmi răspunde și un zâmbet timid lasă să se întrevadă doi dinți încadrați cu aur, ultima modă în Perú din ’93 încoace..

Nu pare de aici. Spaniola ei are ceva din stilul dulce al graiului din Anzi, în care, datorită influențelor din quechua, complementul vine înaintea predicatului. Știu, gramatical sună sec, dar ascultată pare o limbă domoală, impregnată de poezie.

Cât de departe? De la Santa Rosa la Iquitos cu barca zece ore, de la Iquitos la Nauta cu autobuzul două, de la Nauta cu barca la Yurimaguas o zi încheiată, de la Yurimaguas la Huancayo cu autobuzul două nopți și-o zi. Și când te gândești că a pornit din Islandia, un sătuc în partea braziliană, unde a fost să-și viziteze sora. Fac calcule mentale. Da, e mai simplu și mai ieftin să ajung din Fălticeni în Leticia decât între două puncte din Perú.

Îi urez noapte bună, și mă pregătesc de culcare. Barca spre Iquitos pleacă la patru dimineața, și la trei trebuie să fiu jos la îmbarcare. Fac un duș rapid cu apă din râu și trec în pijamale.

Casa are curent de la 6 la 11 seara de la un generator cu benzină care face ca un tractor. Printre crăpăturile podelei pătrunde lumină de la un bec, și aud clar televizorul care transmite în direct învestirea lui Trump. Dormi dacă poți.

Pe la opt și ceva, însă, începe furtuna. Acoperișul de tablă al casei amplifică sunetele, și o răpăială apocaliptică acoperă toate zgomotele care se aud. Sigur trece peste o jumătate de oră, îmi zic. E genul de ploaie puternică, dar scurtă.

La nouă și jumătate ies pe balcon. Furtuna e, într-adevăr, pe atât de intensă pe cât pare. Râul muge profund, și o negură impenetrabilă nu mă lasă să văd la nici un metru în față. Ce am în fața mea nu e o furtună – e mama furtunilor, furtuna primordială, suma tuturor furtunilor pe care le-am văzut în viață, înmulțită cu zece. Potopul.

Și dacă se rup frânghiile și ancorele care ne țin aproape de mal? Și dacă pleacă pluta la vale, luată, precum casa Doroteei din Vrăjitorul din Oz, nu de o tornadă, ci de Amazonul însuși? Și dacă ne trezim dimineața, noi, locuitorii de ocazie ai acestul han al Ancuței sudamerican, plutind în derivă spre Atlantic?

Nu reușesc să pun geană pe geană toată noaptea. În parte pentru că închipuirea mea plăsmuiește istorii, în parte pentru că am emoții că n-o să aud alarma la 2:45 a.m. din telefonul pus sub pernă (într-adevăr, nu o aud), în parte pentru că în ciuda plasei de țânțari îmi descopăr câteva pișcături pe corp, iar așternutul miroase a acru.

Pe la trei dimineața urgia dă semne că se potolește. Mă felicit pentru inspirația de a dormi chiar în debarcader și nu în sat, de unde ar fi trebuit, singură, pe întuneric și în bătaia stihiei, să vin cu tot calabalâcul trecând printr-un câmp și pe patru punți înguste și alunecoase. Fără lanternă.

Dar mă așteaptă o surpriză. Numele meu nu apare pe lista nici uneia dintre bărcile care pleacă spre Iquitos, și biletul meu e pe o cursă care nu există: Transtur, compania cu care ar trebui să călătoresc, are curse miercuri, vineri și duminică, iar noi suntem într-o joi. Golfinho, compania care are curse azi, are barca plină. Mai e, însă, o speranță: Flipper, cealaltă barcă, mai ponosită dar la același preț, are locuri libere și mă pot lua ei.

Nu bine pornim, că bărcuța are probleme de motor. Pornim, ne oprim, pornim din nou, ne oprim din nou și îi văd pe membrii echipajului agitați, dând ture nesfârșite între pupă și proră. Mintea mea fabrică, din nou, scenarii peste scenarii, dar ce rost au angoasele în fața unei situații pe care nu o poți controla? Nu asta e călătoria, să ieși în larg, să te abandonezi, să ai încredere? Nu-i încrederea singura atitudine rezonabilă, rațională, fezabilă? Nu poți călători cu frici, nu poți călători cu anxietăți, nu poți să controlezi necontrolabilul.

Au fost 12 ore-maraton, cu problemele la vama columbiană când să ieși din țară, cu ștampilat pașaportul la vama peruană chiar înainte să se închidă, cu o noapte nedormită și o posibilă sperietură la îmbarcare, dar acum ești bine, comodă. Într-o jumătate de zi vei ajunge la Iquitos. Liniștește-te. Afundă-te în scaun. Lasă echipajul să-și facă treaba. Dormi.

Tags : AmazonjurnalPerupovestiSanta Rosa
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

1 Comment

Lasă-mi un comentariu