close
ColumbiaPeru

Jurnal amazonic (2) – Cioburi de povești din Leticia

SantaRosa_featured

Departe în sudul cel mai sud al Columbiei, Leticia-i un oraș care dezamăgește iubitorii de majuscule. Niciun Conchistador, Libertador sau Mare Om de Stat n-a trecut pe aici. Marea Istorie a ocolit așezarea și nu și-a lăsat niciun Vestigiu prin ruinele ei. Când treci prin Leticia culegi doar cioburi de povești, cuvințele mici, bucățele de istorii despre oameni care ar putea fi ca tine dar nu sunt. Deschide bine ochii și urechile. Uneori eroii călătoriilor noastre nu trebuie căutați pe niciun soclu.

Freddy

Mundo Amazonico e la 7 kilometri de Leticia, și pot ajunge ușor cu autobuzul contra unui bilet de 1400 pesos și zece minute de plimbare, dar asta nu împiedică taximetriștii din stație să-mi bâzâie că e depaaaaaaarte, ohoooo, mai bine te ducem noi, ieftin, numai 20.000 de pesos dus, și te lăsăm la intrare.

Ei, na. Autobuzul nu mă lasă la poartă, ci la zece minute de mers, zece minute minunate în țârâit de cicade, în care mă ajunge din urmă Freddy. Freddy nu-i de aici, a venit în Amazonia prin ’63, și are aici ferma lui unde cultivă roșii, ceapă și din astea. Normal, zic eu.

Ba bine că nu, zice el.

“Când am venit în Leticia, ne uitam la indios și ei se uitau la noi. Noi cultivam verdețurile noastre, și-i vedeam pe ei că nu mănâncă nici castraveți, nici ceapă, nici salată. Păi și ce mănâncă?”

Ce să mănânce, mango, ananas, copoazu, banane, araza, camu camu, chontaduro, aguaje, guanabana, manioc și alte câteva sute de fructe și rădăcini cărora ei le știu gustul din fașă, care le-au curs prin sânge generații întregi, viață din viața selvei care îi hrănește. Uneori ne e greu să înțelegem ce mănâncă alții dacă nu mănâncă ca noi. Cum trăiesc, dacă nu trăiesc ca noi. Ce gândesc, dacă nu gândesc ca noi. Până când viața ne pune față în față. Două cutiuțe care se uită una la alta, până se deschid. Azi Fredy cultivă plante medicinale. Învățate de la indios, aceia cărora acum jumătate de secol nu le pricepea în ruptul capului indiferența față de ceapă.

Aura și Dario

L-aș descoase mai mult, dar am ajuns amândoi la destinație. Eu, ca să vizitez, el să lase o mână de ierburi. Mundo Amazonico e un proiect care îmbină educarea vizitatorilor cu reîmpădurirea unor hectare de junglă și cu un comerț de dulcețuri și alte produse organice.

În cartea One River, antropologul canadian Wade Davis vorbește despre Leticia din anii ’40, văzută de botanistul Richard Evans Schultes. Orășelul era pe atunci o așezare uitată de lume, de câteva sute de locuitori, majoritatea militari trimiși de la Bogota împreună cu familiile lor. Între timp, produs al atenției crescute a statului columbian, al violenței din țară și al exploatării cauciucului de acum câteva decenii, peisajul uman al Leticiei și al împrejurimilor s-a schimbat. Mulți indigeni huitoto și bora, de loc din nordul departamentului Amazonas, au fost nevoiți să se stabilească aici, într-o zonă locuită tradițional de populație tikuna, și azi alcătuiesc comunități mixte.

Aura, cea care mă ia în primire la intrarea în Mundo Amazonico, e un exemplu perfect: o adolescentă pe jumătate tikuna, pe jumătate huitoto. Dar ghidajul mi-l va face Dario.

Cu un aer expert, Dario ne plimbă prin grădina amazonică, pe mine și pe grupul venit cu un tur de la agenție, și ne explică la ce folosește fiecare firicel, tufă, și scoarță de copac. Le-o fi învățat, ca să zic așa, pentru job?

Nicicum, Dario e indigen yukuna din bazinul râului Miriti-Parana. Din cei 19 ani pe care-i are, ultimii patru și i-a petrecut în Leticia, unde acum studiază ca să fie inginer de sistem. Ce știe despre plante, știe din junglă nu din cărți.

“Auzi, Dario, tu când ai fost ultima dată acasă?” întreabă cineva din grup.

Acum doi ani, răspunde. E departe, obositor și scump. Îl costă cam echivalentul a peste o mie de dolari, împărțiți între un zbor Leticia – La Pedrera al companiei de stat Satena, și motorina, proviziile și alte cheltuieli ocazionate de o săptămână de mers cu barca în amonte. Și noi ne văicărim că biletul până la Roma costă 60 de euro.

Don Miguelito și Rayder

La plecarea din Leticia, în port mă abordează don Miguelito și-mi propune incredibilil tarif de 3000 de pesos ca să mă treacă până în Santa Rosa pe malul celălalt. Batem palma imediat, că e mai puțin de o oră până se închide vama peruană și eu n-am timp de târguială.

Luntrea înaintează încet pe Amazonul surprinzător de liniștit în după-amiaza târzie. Un cer albastru deasupra noastră și altul dedesubt, întrerupte de firicele de stuf care cresc ca niște tuleie pe obrazul râului. Bărci pline cu pasageri fac naveta între țări, aranjamente de trei luate câte două, și traiectoriile lor lasă dâre adânci în cerul de jos. Case într-o rână plutesc la întâmplare, și mici ostroave adăpostesc cuiburi de egrete și cocostârci. Aproape că nu facem zgomot, și în stufăriș surprindem un cuplu făcând dragoste în apă.

Cu mine în barcă e Rayder, băiat plin de tatuaje, dintre care unul pe întreg pieptul. Ximena para siempre. E scris cu litere medievale, deși de când și l-a făcut pielea i-a mai căzut și îmi vine să-l întreb dacă mai e de actualitate, dar mai bine nu. Cu sudamericanii nu știi niciodată. În trei minute îmi zice totul despre viața lui și încă ceva pe deasupra, că s-a născut în Peru, că s-a mutat în Columbia la șapte ani, că se simte amândouă, că e zugrav dar mai și cioplește lemnul, că a fost în Iquitos în ultimele șase luni dar nu i-a plăcut, că frații, că familia. Numai de Ximena nu povestește.

Don Miguelito mă duce întâi la biroul de frontieră și se oferă să mă aștepte până termin cu formalitățile, să mă ducă până la debarcader, că nu-i aproape. Cobor din barcă, am un rucsac mare și un ghiozdan. Ce fac, le iau cu mine sau le las? Ia-le, că-ți dispar de aici, îmi zic prejudecățile din subconștient care n-au murit nici după cinci ani de America de Sud, paranoia, frica irațională. Hai să fim serioși, îmi zice bunul simț.

Bineînțeles că nu-mi dispare nimic. După trei sferturi de oră la controlul de frontieră, Don Miguelito mă duce la debarcader cu tot cu rucsac, ghiozdan și ștampilă pe pașaport. Lecție confirmată: când ești nesigur, alege bunul simț.

 

Tags : AmazonColumbiajurnalLeticiaoameniPeru
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

4 Comments

  1. Paula esti foarte tare! Chiar ma bucur pentru tine, sunt mandru ca te cunosc si ca am lucrat cu tine.
    Cand ajungi prin romanica, astept un semn. 🙂
    Te pup!
    Marcis Nut.

Lasă-mi un comentariu