close
Viata etc

În loc de început. De ce călătoresc.

P1150416

*Scris cândva prin 2012*

Să tot fie câțiva ani de când, împinsă de review-urile entuziaste, am văzul primul meu film de Wong Kar Wai. In the mood for love. Filmul e de o expresivitate aparte și, dacă ar fi fost, să zicem, în franceză probabil aș fi fost fermecată și atât. Dar nu e. E în cantoneză, așa că pe la mijlocul peliculei mi-am dart seama că aveam parte de o experiență oarecum derutantă. Povestea se desfășura subtil, întrezărită printre imagini delicate și dialoguri sumare, și ochii mei erau vrăjiți. Însă urechile mele de europeancă erau consternate. Ceva nu se lega. Pe undeva exista o incoerență.

Mi-a luat ceva până să îmi dau seama care era cauza frustrării mele auditive, iar momentul eureka nu a fost nici el teribil de lămuritor. Problema era între subtitrările care se scurgeau pe ecran și sunetele care ieșeau din gura personajelor: deși replicile citite păreau a fi un dialog normal, ascultând filmul direct în cantoneză aveam puternica senzație că personajele nu-și încheiau propozițiile. Tot ce rosteau părea a se termina ori în virgulă, ori în semnul întrebării.

Cum ziceam, a trecut ceva vreme de atunci. Întâmplarea mi-a revenit însă în minte anul trecut. Călătorind prin diverse țări și întâlnind tot felul de oameni, am facut cunoștință cu noțiune de limbi tonale.

Pentru cine nu e familiarizat cu conceptul, limbile tonale sunt cele în care tonul, adică intonația vocii, comunică nu doar emoția celui care vorbește, ci chiar sensul cuvintelor. Una și aceeași silabă, pronunțată pe un ton mai ridicat sau mai scăzut, poate avea sensuri complet diferite, uneori chiar opuse. Chineza, de exemplu, e cea mai cunoscută limbă tonală. Limbile chinezești, de fapt. Thailandeza e și ea tonală. Vietnameza la fel.

Primul contact al minții mele europene cu marca asta bizară Made in China mi-a provocat un zâmbet. E nostim că “ma” pronunțat pe un anumit ton în mandarină înseamnă mamă, iar pe alt ton iese un blestem. Sau că noțiunilor de “aproape” și “departe”, în thailandeză le corespunde una și aceeași silabă, pronunțată diferit. E nostim până când încerci să înveți o asemenea limbă și tonurile nu mai sunt haioase ci devin exasperante.

Reflectând mai mult asupra chestiunii, m-am răzgândit. De fapt nu ideea e bizară ci cultura ne face atât de zidiți în felul nostru de a fi și de a vedea lumea încât ne dăm seama care lucruri sunt și care au fost inventate într-o anumită perioadă a istoriei. Avem impresia că e ceva natural ca prin intonații să exprimăm stări, emoții, și nu concepte. Că e de la sine înțeles ca atunci când ridic ușor vocea pe ultima silabă a unei propoziții se cheamă că întreb, nu că afirm.

Ajungând în Asia am descoperit că, în esență, folosirea intonației nu e ceva genetic impregnat în rasa umană, ci face parte dintr-o soluție mai amplă pe care societatea occidentală a dezvoltat-o la o problemă simplă: cum să ne facem înțeleși. Cu alte cuvinte, părți ale omenirii care au crescut în izolare unele față de altele au reușit să vină cu răspunsuri radical diferite la una și aceeasi întrebare. Și, fără îndoială. limbile nu sunt singurul exemplu, ci mai sunt zeci, sute, sau chiar mii în lume.

O concluzie optimistă, tonică și revigorantă.

De asta călătoresc.

Tags : calatoriiculturiumanitate
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

4 Comments

  1. Sunt minunate însemnările și gândurile tale. Le citesc cu foarte mare plăcere, și nu de acum, de când cu noul blog ci de când scriai pentru alte publicații. Dacă ți se pare rucsacul prea greu, câteodată, să știi că acolo sunt și eu cuibărită, numai ochi și urechi.

Lasă-mi un comentariu