close
Peru

Amintiri fotografice din Cusco

Cusco_featured

Mi-e dor să trec prin Cusco din nou. Ultima dată când am fost (singura dată, de fapt) am stat trei săptămâni și nu mă săturam. M-a gonit biletul de întoarcere spre Europa și o diaree pe care o luasem din cauza unui exces de chirimoya. Vina mea. Mâncasem vreo două chirimoyas pe zi, timp de aproape o săptămână. Un dezmăț cu fructe tropicale care n-a trecut nepedepsit de Autoritatea Universală ce Veghează la Cumpătarea în Călătorii.

Trei săptămâni într-un singur loc, practicând un fel de slow travel. Și ce-ai făcut acolo tot amarul ăla de vreme? mă mai întreabă călători grăbiți, și chiar așa, ce-am făcut? La drept vorbind nici nu mai știu, pe vremea aia nu țineam un jurnal, nu-mi dădeam seama de importanța fundamentală pe care o are starea de prezență, de a fi cu toate simțurile, gândurile și celulele din corp în locul în care ești. Credeam că a ține un jurnal e pentru momentele *alea mari* în care ți se întâmplă ceva deosebit. Și cumva nu mi se părea nimic deosebit să mă aflu în Perú, după opt luni în America de Sud. Nu faceți ca mine, țineți jurnal.

Dar uneori deschid folderul cu poze (că albume nu se mai folosesc de mult) și-mi revin senzațiile, detaliile, evenimentele mărunte pe are le-am trăit sau văzut.

La începutul vizitei, de exemplu, vizitam tot ce era deschis și vindea bilet de intrare. E etapa mea de acomodare cu un loc nou, necesară dar nu și suficientă, în care nu știu cum să-l iau așa că încerc să strâng cam toate informațiile pe care le pot strânge, doar-doar s-o deschide o portiță de dialog. Bineînțeles că în secunda doi uit tot ce am aflat.

Intram des pe la agențiile de turism, pentru că vroiam să merg la Choquequirao, dar… se pare că nu mai era nimeni în afară de mine în tot orașul cu planul ăsta, așa că am fost câteva zile în Valea Sacră.

Mă uitam pe pereți. Cusco pare un oraș monumental la început, cu clădirile coloniale spaniole construite pe fundațiile vechilor palate incașe, cu cele două biserici baroce în Plaza de Armas, cu hotelurile de cinci stele și magazinele inca-chic din centru. Totul restaurat, recent văruit, recent dichisit.

Dar când urci spre barrio San Blas, vezi clădiri vechi de adobe care n-au fost consolidate (or rezista la cutremure?)

uși de lemn cu vopseaua ce dă să cadă

observi detalii

 

 

un cimpanzeu deștept

o reclamă la călugărie (!)

artă urbană,

orașul ți se pare deodată mai accesibil. Pentru mine, cel puțin, așa a fost.

Uneori ieșeam să fac inventarul afacerilor din Cusco:

magazine de suveniruri de lână de alpaca,

birouri de avocați,

centre de masaj,

ateliere de pictat arhangheli,

dentiști,

vindecătorul Jose Maria, stăpânul imposibilului,

coafeze,

restaurante chinezești,

agenții de turism,

agenții de turism,

agenții de turism (am fost la biroul de informații turistice și le-am cerut o listă, săd văd care sunt autorizate – mi-au dat ditamai pomelnicul de vreo patru mii de nume),

Sexo-show – medicină chinezească (??),

Cicciolina Bed&Breakfast (arăta decent pe din afară, dar nu m-aș caza acolo),

case de schimb,

centre de masaj (nu vă gândiți la prostii, sunt pentru turiștii care se întorc din drumeții).

Duminicile ieșeam să fotografiez defilările. Am stat o lună în Peru, și am prins cinci (!) parade / procesiuni, cu chermezele aferente. Nu le căutam, dar făceam cum făceam și mereu nimeream în mulțime, dusă de un șuvoi de gură-cască spre cartiere pe care altfel nu le-aș fi vizitat.

E greu, dacă nu ești peruan, să faci un inventar al dansurilor și costumelor. Peru e un univers întreg. Fiecare regiune, sat sau cătun are specificul lui,

unele dansuri par vechi de când lumea,

deși abia împlinesc câteva zeci de ani.

Altele par scoase dintr-o lume de dragoni chinezești,

dar de fapt e diablada din platoul andin.

Orașul întreg iese în stradă, cu sau fără măști

pe străzile lăturalnice lumea se joacă,

de-a broasca,

cu cercul,

sau cu coarda,

nu contează vârsta.

 

Se aud tromboane, cumbii andine, huayños, strigăte. Râsete.

 

La un moment dat m-a prins o ploaie soră cu potopul.

Încercam feluri de mâncare noi.

(da, e un cuy – porcușor de Guineea. N-aș repeta experiența, nu merită să omori o viață pentru atât de puțin).

Dădeam ture prin piață.

(*cough-cough*)

 

La lăsarea serii mă retrăgeam la hostel să citesc.

Era ultima mea lună în America de Sud, și simțeam că totul curge.

Tags : calatoriicuscoimaginiPerusarbatori
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu