El Guavio, backstage – Munți, downshifteri și câini fripți

El Guavio, backstage – Munți, downshifteri și câini fripți

Drumul care ne-a dus la Alto de San Isidro era destul de liber. Nu prea întâlneai mașini pe el, așa că atunci când într-adevăr venea câte una, Javier frâna și schimba câteva vorbe. E bine să te ai în relații bune cu toți.

Gospodăria soților Reyes era pe vârful unui deal din apropiere.

Miguel ne-a explicat istoria fermei. O cumpăraseră cu zece ani în urmă, să cultive lulo și roșii de copac, ambele fructe tropicale. Dar cinci hectare de roșii de copac atrăgeau toate ciupercile și insectele, nu mai puteau respira de câte pesticide foloseau, a intervenit Mary, așa că s-au reprofilat pe agricultură organică: cultivau de toate, în cantități mici, și nu aveau nevoie de otrăvuri.

Mary ne-a făcut un tur al grădinii, și când ne-am întors a ieșit soarele. De pe terasă se vedeau munții din față de un verde intens, priveliștea de zi cu zi a perechii de ingineri care a renunțat la viața comodă din capitală pentru muncă intensă și aer curat. Eram atât de copleșită de peisaj, încât uitasem că sunt filmată. 

Prima zi s-a terminat între duble și vizite. Carlitos ne-a mai dus la un lac turcoaz în vârful unui munte (despre care o legendă indigenă spune că e fermecat – în Columbia aproape toate lacurile sunt fermecate), la un punct de belvedere de unde se vedea până hăt departe, și la un baraj. În orice altă țară, fiecare din locurile în care am fost azi ar fi superstarul turistic al regiunii. Dar aici, în care fiecare vârf de munte promite o panoramă amețitoare, era doar un mirador.

Înfometați, am intrat într-o ospătărie de țară să luăm prânzul în timp ce soarele se pregătea să apună. Era trecut de ora prânzului, așa că prăjelile erau singura opțiune de pe meniu. În timp ce despicam cu toții fâșii de carne cu degetele unse de grăsime, așa, în treacăt în conversație, Javier a adus vorba de acea dată când el și frații lui au mâncat un dulău.

CEEEEEE?

Carolina, Juan Manuel, Mauricio și Brandon au sărit cu toții, de unde am dedus că mâncatul de câini nu e chiar practică comună nici măcar în Columbia profundă. 

Javier a precizat. Intenția nu era chiar să-l mănânce. Dar un frate al tatălui tocmai se rănise la picior și, cum leacul tradițional al familiei era untură de câine, n-au avut de ales, au luat cățelandrul cel mai gras și l-au tăiat, ce să facă. Și când au văzut tot amarul acela de costițe, tot mușchiulețul și pulpele alea, doar nu erau să arunce bunătate de animal.

Ultimele raze ale după-amiezii târzii luminau sticlele de bere Poker. Stăteam la o masă de plastic la capătul lumii cu oameni pe care n-aș fi crezut că aș putea să-i întâlnesc, ascultând povești cu câini fripți și femei care se transformă în măgărițe.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.