El Guavio, povești din backstage – Orașul dedublat

El Guavio, povești din backstage – Orașul dedublat

În septembrie 2015 mă mutasem în Columbia de trei luni. Încercam din răsputeri să mă reconciliez cu Bogotá, un oraș ploios și de un gri etern care nu coincidea cu visul meu tropical. Fusesem puțin pe „gringo trail”, circuitul turistic dat cu fard și cafea bună, și cu toate acestea îndrăgostirea de ceea ce toți călătorii pe care-i întâlnisem numeau „cea mai prietenoasă țară din America de Sud” se făcea așteptată. Luna de miere nu trecuse, ci nu avusese loc.

Într-o după-amiază am primit o propunere indecentă.

„Auzi, Paula, la trei ore de Bogotá există o regiune care se numește el Guavio, și despre care trebuie să facem un film documentar. Am nevoie urgent de un voluntar, de preferință străin, căruia să-i arăt zona timp de un week-end și care să joace rolul de turist. Toate cheltuielile plătite. Te tentează?”

Mai întrebi? 🙂

Așa am ajuns să joc rolul principal într-un scurt videoclip de promovare turistică în Columbia. Nu m-am prea lăudat cu filmulețul în afară de la câțiva apropiați, pentru că niciodată nu m-am considerat o tipă fotogenică. Dar în spatele camerei, experiența a fost delicioasă. A fost un week-end intens pe care l-am simțit cât cinci. Probabil așa e când filmezi. 

***

Drumul care iese din capitală urcă abrupt, și chiar și zece și jumătate noaptea, se mergea bară la bară. În stânga noastră, Bogotá se așternea ca o câmpie nesfârșită de luminițe pe care o lăsam în urmă încet. În dreapta, el páramo, un fel de tundră care acoperă înălțimile zonelor ecuatoriale ale Americii de Sud, era afundat în negura cea mai compactă.

El Guavio e o vale care leagă platoul înalt din centrul Columbiei de câmpiile ample care ocupă toată jumătatea estică a țării. De Bogotá o despart 80 de kilometri și un șirag de munți ale căror vârfuri ating aproape 4000 de metri, și care, din cauza celor 3.473 de serpentine, a celor 91.826 de gropi în asfalt și a celor 492 de locuri în care șoseaua se întrerupe, l-am parcurs în nu mai puțin de patru ore. Pe la două și ceva noaptea, am sosit în primul oraș.

La opt dimineața a doua zi, în singurul restaurant deschis din Gachetá, micul dejun ne era servit. Papară cu ceapă și roșii („huevos pericos” în spaniola columbiană), ciocolată caldă cu brânză (columbienii cufundă bucățelele de caș în ciocolata fierbinte să se topească), niște găluște dulci de mălai învelite în frunze de porumb („envueltos”), ciorbă de văcuță asezonată cu nelipsitul cilantro (îl urăsc) și almojabana (un fel de plăcintă cu brânză). Mai nimic. 

Juan Manuel, co-realizatorul filmulețului, mi-a explicat la cafea ideea proiectului. El și Carolina, cea care mi-a lansat invitația, lucrau ca cercetători la singura școală profesională de turism din Columbia, unde predam și eu engleza. Cel mai recent proiect al lor, care durase mai bine de un an, era design-ul unei noi rute turistice printr-o zonă mai puțin cunoscută, aflată la câteva ore la est de Bogota. El Guavio, regiune centrală dar oarecum izolată, s-a luptat câteva zeci de ani la rând cu violența. Minele de smarald din zonă au fost disputate de grupări paramilitare, și dacă ajungeai aici acum cincisprezece ani, cel mai probabil erai oprit și trimis înapoi. Acum apele se mai liniștiseră și zona se deschidea turismului. 

Produsul final al cercetării urma să fie un filmuleț de maximum zece minute explicând ruta. Cu câțiva ani în urmă, o echipă de consultanți mai ajutaseră primăriile locale să facă o rută turistică: „Ruta apei”, dar la public se pare că n-a prins. Acum se dorea o nouă propunere turistică. Data asta cuvântul „apă” urma a fi înlocuit. Circuitul se numea, mai nou, „Ruta vieții” și avea să fie surpriză (îmi place cuvântul ăsta)!

Peste puțin am plecat mai departe. Echipa de filmare ne aștepta în Ubalá, orășel aflat la 30 de kilometri, o oră de mers și alte nenumărate gropi.

În mașină, Carolina și Juan Manuel au căzut de acord că secretul cel mai bine păstrat al Columbiei e tocmai aici, și că așa urma să se intituleze videoclipul. În general clișeele îmi pică greu la stomac, dar nu le-am zis nimic de data asta. Priveam pe geam să mă lămuresc singură. Șoseaua șerpuia printre vâlcele, totul era de un verde intens ca la noi în aprilie, și o ceață lăptoasă se ridica încet din coroanele copacilor. 

Cu șuvițele rasta lăsate să atârne până dincolo de turul pantalonilor, Mauricio, regizorul, ne aștepta împreună cu cameramanul Brandon lângă primăria din Ubalá. În spate, un afiș executat de mână anunța noul program de proteze dentale din localitate. Vom trage întâi câteva duble de probă, mi-au spus. Să vadă unghiuri, ce mers am, din astea.

Soarele încălzea blând la aproape două mii de metri, și un vânticel suav mătura buruienile care se înălțau dintre țiglele bisericii. Cu rucsacul în spate, am urcat de vreo zece ori același povârniș care duce spre piața principală. Mai încet. Mai repede. Mai voinicește. Privește casa din dreapta! Sătenii purtau pălării, și aveau toți câte un ștergar alb pe umărul drept. Dar nu ei erau culmea exotismului, ci eu. Se uitau la mine ca la urs, capete răsăreau curioase de la ferestre, și câțiva veniseră de la 2-3 străzi distanță să asiste la show-ul zilei.  

Mauricio și Brandon

Amfitrionul nostru din Ubalá era un tip cultivat. Auzind că-s din România, mi-a zis că citise reviste despre țara mea. Dracula? Hagi? Îl întreb.

„Ei, Dracula! Vlad ăla, că voi așa-l știți. Apropo, cum se pronunță? Tepes?”

„Țepeș.” 

Cât despre Hagi… Carlitos auzise nu doar de el, ci știa pe de rost toată echipa de fotbal a României din anii ´90. Atunci când aceeași țară obscură de pe acolo din estul Europei scoate din mondial Columbia nu o dată, ci de două ori consecutiv, rămâi cu ceva sechele. 

Dar n-aveam timp de socializare, am venit aici să facem turism și cinema. Ubalá, mi-a zis Carlitos, ar fi singurul sat din Columbia, din lume chiar, împărțit în două: A și B. Ne aflam în A. Satul geamăn Ubalá B era departe, în câmpie, și istoric vorbind a fost primul. Locuitorii lui au venit cândva prin secolul XIX să fondeze un nou Ubalá, după ce o molimă de febră galbenă le-a decimat așezarea. Noua localitate s-a numit Ubalá A, iar vechiul sat a primit un B în coadă. 

Piața principală din Ubalá A
O priveliște oarecare din Anzi 🙂

Ubalá A e un sat mult mai frumos decât ruda B și pentru exemplificare Carlitos ne-a dus în piață, să degustăm deliciile locale – jumări cu cartofi. Genial meniu pentru cine nu suportă prăjelile, dar să trecem. Pe o terasă suspendată de versantul dealului pe care e cocoțat Ubalá, târgovețe în halate albe prăjeau bucăți de porc la focul unor aragaze simple, alimentate cu butelii. Dincolo de ele, balustrade de fier. Dincolo de balustrade, hăul. Senzația era de infinity pool. Atâta doar că nu era piscină, ci piață. 

Infinity market cu lădițe de mango și ibrice de cafea fierbinte. 

Ifinity market cu aragaz cu butelie

(va urma. Cât despre filmuleț, în ultima parte a seriei promit că pun link. Să nu stric suspansul.)



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.