close
Columbia

Domnul Bibliomăgar

LaGloria

N-am crezut niciodată în călătoriile-vacanță, dictate de agențiile de turism, topurile de destinații de pe bloguri sau ofertele liniilor aeriene. Multă vreme le-am preferat călătoriile-explorare, descoperire, avântatul în necunoscut fără ghid turistic. În ultima vreme, mă regăsesc însă din ce în ce mai mult în călătoria-pelerinaj. Nu în sens religios, ci un pelerinaj personal la izvorul visurilor mele. Călătoria-omagiu la ideile în care cred, la locurile pe care le cinstesc și la oamenii care mă iluminează pe dinăuntru.

***

Când era mic, Luis Humberto vroia să scrie o poveste despre un guayacan cu care se juca. Copacul avea o ramură care, odată încălecată, îl suia până-n vârf. În trunchi își aveau casă furnici. În frunziș își făcuseră cuib păsări albastre. V-ați ascunselea printre flori și scorburi. Guayacanul avea ochi, urechi și suflet să-l asculte.

Anii au trecut, și Luis Humberto a fost numit profesor de literatură la singura școală din satul natal. Elevii lui, unii mai mari decât el, locuiau departe, în case de chirpici și nuiele ascunse între grădini de manioc și ñame și cartofi dulce. După munca câmpului se scăldau în iazuri pline de pești, iar la lăsarea serii ascultau coruri de broaște și cicade și visau cântecul cocoșului din zori. Nu de povești noi ducea lipsă lumea, s-a gândit el, ci de cărțile care s-au scris deja.

Luis a pus câteva într-un ghiozdan și a plecat cu ele pe dealuri. Dacă nu merge Mahomed la bibliotecă se duce biblioteca la Mahomed. Și cum Mahomed trăia departe, biblioteca s-a suit pe doi măgari: Alfa și Beto.

Așa s-a născut, în 1997, unul dintre cele mai frumoase proiecte din Columbia: Biblioburro. Bibliomăgarul. O bibliotecă ambulantă alcătuită dintr-un bărbat și două patrupede care transportă cărți, iubire și povești copiilor și adulților de lângă satul La Gloria, departamentul Magdalena, al caraibelui columbian. Inițiat de profesorul Luis Humberto Soriano.

Cine-i omul ăsta parcă scos dintr-un roman?

Don Quijote, Ursula Iguaran și alți macondieni celebri

E o după-masă de ianuarie, și soarele dogorește puternic în La Gloria, un sat de vreo 300 de locuitori pe undeva prin zona Magadalena medio. Camioane cu mărfuri gonesc pe șoseaua principală. Boxe uriașe stropesc aerul cu decibeli de vallenato. Miroase a cauciucuri arse și gaze de eșapament.

El Dotto, cum îi zic sătenii, stă pe un balansoar în fața casei împreună cu mama lui. De cum cobor din mașină, vine la mine sprinten.

“Și ai venit în Columbia să cunoști Ursulele Iguaran de pe aici?” mă întreabă în glumă când îi zic că-mi place Garcia Marquez. “Uite, îți fac cunoștință cu mama.”

Bătrâna cu părul alb mă privește blând, și dă din cap cu o mișcare hotărâtă care lasă să se întrevadă matroana caribiană care și-a crescut cei nouă copii. Numai în Columbia se întâmplă ca Ursula Iguaran să-l aibă ca fiu pe Don Quijote.

O supă de găină, o mâncărică de fasole și un rasol de vacă îmi potolesc foamea, și pornim spre Nueva Granada, orășelul unde mă voi caza cele câteva zile cât voi sta să predau puțină engleză și să-l cunosc pe señor Biblioburro.

Acolo în nici două ore, mi-l prezintă pe primarul afemeiat și corupt, pe prietenii descurcăreți, pe urmașul imigranților italieni și pe Fabiola, “domnișoara satului”, căreia în decursul a 71 de ani nu i s-a cunoscut niciun amant.

Zâmbesc. Cred că dacă mergi în orice sătuc din caraibele columbian cu un exemplar din Un veac de singurătate, reușești să găsești echivalentul din viața reală a tuturor personajelor din Macondo. Ursula, Aureliano, Remedios, Petra Cotes, Jose Arcadio Segundo… timp să ai. Prin fața mea tocmai a trecut Amaranta.

Bibliomăgarul fără măgari

E 8:30 și domnul Luis trimite o motocicletă să mă aducă din Nueva Granada în La Gloria. La 24 de grade, dimineața e neobișnuit de răcoroasă pentru caraibe, și în goana motorului simt chiar nevoia unei gecuțe.

Hai să-l văd în acțiune, cum ar veni. El Dotto mă duce la o tură de Biblioburro printr-un cătun învecinat. Vorba vine, BiblioBURRO. Va fi prima dată în douăzeci de ani când Bibliomăgarul e fără măgăruși. Alfa și Beto sunt în vacanță.

Urcăm două rafturi pline cu cărți pentru copii într-o mașină veche, cu parbrizul spart și uși care se închid doar trântite. Nu-i a lui, e a unui sătean. El n-are bani de din astea.

Gospodăria unde ne oprim după cinci minute e pitită după un șir de tufe. O casă, o bucătărie și-un șopron din frunze de palmier. E curat ca-n palmă, și câteva găini ciugulesc printre picioarele noastre resturile rămase de la micul dejun. Trei câini costelivi se luptă cu doi cocoși pentru un cotor de pâine.

Doamna Aida trebăluiește prin bucătărie în timp ce soțul eu mătură curtea.

“Și copiii?”

“La pescuit.”

“Ia chemați-i!”

Patru fetițe vin alergând de pe dealul de lângă și se așază pe o bancă sub șopron. Dotto ia o carte și începe să citească cu voce tare. El Gallo Pelon, o poveste despre un cocoș hulpav în drum spre rege. Vocea profesorului se modulează, tonul urcă și coboară odată cu istorioara, face pauze teatrale și îi lasă pe copii să repete refrenuri.

“Quiquiriquiiii, el oro sera para miii”, imită el cucurigul și copiii râd și bat din palme.

Cum era la început? Îl întreb când ajungem înapoi în La Gloria. Nu-l lua lumea de nebun?

Ba cum să nu. Dar mergi, intri-n vorbă, îi întrebi de toate cele cu răbdare și scoți cartea să le citești povești. Și atunci o vezi pe mamă că ciulește urechile, pe tată că-și face drum prin preajmă, pe bunici că vin și-și țin nepoții în poală. Și data viitoare când vii să dai cărți cu împrumut, îți cer și ei ceva.

Cu banii a fost mai greu. La început, Biblioburro a început cu 70 de volume din diferite domenii: avea romane, culegeri de matematică, cărți de geografie, istorie sau filosofie. Cu trecerea anilor, colecția i-a crescut. La un moment dat, i-a scris ziaristului Juan Gossain și l-a rugat să-i doneze un exemplar din ultimul lui roman. Gossain, în schimb, impresionat de poveste, i-a dăruit nu doar o carte, ci un reportaj la radio, în urma căruia donațiile au început să curgă. Acum zece ani, Biblioburro avea patru mii de volume pe care, din lipsă de spațiu, le ținea stivuite până-n tavan, într-o cămăruță a casei în care locuia cu soția și cei trei copii.

Azi îi e un pic mai ușor, dar nu prea mult. Încă se trezește la trei dimineața să lucreze în restaurantul soției de la marginea drumului. Că dac-ar fi numai leafa de profesor, i-ar rămâne cărțile-n drum.

Însă poveștile de succes, ca să mă exprim în limbaj corporatist, sunt o sumedenie. E fostul copil-soldat ajuns medic, e fetița care a învățat să scrie și să citească și și-a învățat și părinții, e adolescentul pe care l-a covins să se ducă la școală în loc să se înroleze la paramilitari. Un impact mic, la scară umană, traductibil în povești, nu în statistici. Poate de asta ajutorul pe care îl primește vine de la oameni, nu de la guverne și birocrații.

Și asta că n-am vorbit nici de fundația pe care o are în Santa Marta care lucrează cu tinerii din familii sărace, nici de organizația lui din La Gloria care oferă sătenilor acces la calculatoare și internet, și nici de centrul cultural pe care îl construiește în Nueva Granada.

În savana tăcută

Cătunul Palamares e la 19 kilometri de La Gloria. După cinci-șase străduțe și groapa de gunoi a satului, câteva hârtoape ne conduc pe un drum desfundat. În sezonul ploios, un noroi până la genunchi face șoseaua impracticabilă pentru orice mijloc de transport în afară de măgar. Dar ianuarie e sezon uscat în zona Caraibelor, așa că ne permitem luxul de a lua motocicleta.

În jurul nostru, savana tropicală se întinde se întinde liniștită și țepoasă. Verdele șters al arbuștilor se întrepătrunde cu ocrul ierbii pârjolite și câte un ochi de apă răzleț reflectă norișorii de deasupra capetelor noastre într-o oglindă perfectă.

“Înainte, toată zona asta era controlată de paramilitari.”

Mă uit în jur. Căldura s-a întins pe coline și plutește leneșă deaspura arborilor de ceiba și a vacilor zebu. Peisajul pare idilic și atemporal. E greu să-ți imaginezi că.

“Uneori trebuia să lucrez cu copii soldați”, îmi spune când luăm o curbă. “Alteori, când veneam și le citeam copiilor povești, izbucneau în plâns. Erau copii care-și văzuseră părinții murind, frații torturați, sau care fuseseră abuzați.”

2000-2004 au fost anii de vârf în conflictul columbian și coasta Caraibelor a fost una din zonele fierbinți. La figurat vorbind, că la propriu e și acum. Teritoriul era disputat de gherile și stat, iar paramilitarii făceau razii periodic ucigând, torturând și arzând autobuze pe marginea șoselei.

Cu timpul, gherilele au retrocedat, iar în 2005 guvernul a semnat un acord de dezarmare a paramilitarilor. Situația s-a aplanat încet. Acum, camioane burdușite cu marfă gonesc pe șoseaua care străbate satul, lăsând în urmă un miros de gaze de eșapament. Guvernul are planuri de a construi un nou drum. Iar domnul Soriano are treburi mai urgente pe cap.

“Uite, acolo am căzut”, îmi zice arătând spre o potecă îngustă ce șerpuiește pe lângă un câmp de manioc.

Cărarea abruptă e mărginită pe cealaltă parte de mărăcini. Acolo a căzut, acum mai bine de zece ani, de pe Alfa. Ducea cărți la copii. Apoi rana i s-a infectat, și în 2012 și-a pierdut piciorul stâng în urma complicațiilor.

Acum umblă cu o proteză, și e atât de sprinten încât dacă nu i-aș vedea un genunchi mai colțuros când stă așezat, nu mi-aș da seama că e invalid.

Motocicleta lasă totul în urmă. Vulturi brăzdează văzduhul. Greierii țârâie asurzitor. Fluturi mari ne dansează în jur.

E pe întunecate când ne întoarcem, și eu plec mâine din La Gloria. Domnul Biblioburro mă cheamă la restaurantul de la șosea să-și ia rămas bun și să-mi dăruiască un tricou. După ce că m-a plimbat peste tot, m-a dus, mi-a arătat, era cât pe ce să-mi plătească și hotelul, tot el vrea să-mi dea și un cadou. E numai bunătate omul ăsta.

Îl aștept la o masă. Dispare în casă și revine cu tricoul promis și cu o carte. E Tito y Pepita, povestea lui preferată, pe care mi-o citește cu voce tare, o voce care urcă, coboară, se grăbește, se oprește, mă îmbrățișează și-mi urează drum bun.

***

Când era mic, Luis Humberto vroia să scrie o poveste despre un guayacan cu care se juca. Copacul avea o ramură care, o dată încălecată, îl suia până-n vârf. În trunchi își aveau casă furnici. În frunziș își făcuseră cuib păsări albastre. Dar n-a scris-o niciodată. Nu-i bai. Nu de povești noi are nevoie lumea asta, ci de oameni care sunt ei înșiși povești.

 

PS: Proiectul Biblioburro poate fi găsit pe Facebook la pagina:

https://www.facebook.com/biblioburrocolombia/

În momentul de față, domnul Soriano organizează o campanie de strângere de fonduri pentru aniversarea a 20 de ani de Biblioburro. Dacă vreți, puteți contribui la 

https://www.gofundme.com/biblioburro20thanniversary

Tags : calatorieCaraibeColumbiaoameni
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu