Din Patagonia, cu drag

Din Patagonia, cu drag

Îmi recitesc postarea de blog din 2014, aproximativ pe vremea asta a anului. La sfârșit de martie, după câteva săptămâni de lucru infernal, făceam o excursie-fulger până în Patagonia. Era a doua oară, după ce cu doi ani înainte galopasem pe ruta Bariloche – El Bolson – El Calafate – Ushuaia – Punta Arenas – Puerto Montt, aproape două mii de kilometri în trei săptămâni. 

Am o relație de dorință-respingere cu Patagonia. Friguroasă și nu foarte exotică, dacă exotismul se definește restrâns ca junglă-palmieri-recif. De fapt „exotic” e tot ce e diferit de „noi”. Un cuvânt subiectiv, a cărui definiție include ceea ce fiecare decide să excludă din propria identitate. Dacă prin „noi” înțeleg românii, exotic e tot ce se așterne dincolo de vama Nădlac. Dacă „noi” definește europenii, exotismul locuiește pe alt continent. Dacă acest „noi” înseamnă albii, sau creștinii, sau cei care ne tragem din civilizația europeană, concluziile se trag. Dar „noi” am putea fi și oamenii. Noi, locuitorii planetei Pământ. Noi, cei care ne învârtim în jurul Soarelui. Patagonia intră și iese din posibilele hărți ale exoticului personal, în funcție de cum aleg să-mi definesc grupul de referință, de cum aleg să mă raportez la exotism, și mai ales de ce aleg, din combinația infinită de imagini, să privesc.

Încet respingerea dispare, odată cu clarificarea relației ambigue cu exotismul. Nu caut ce-i diferit, caut doar ce este. Rămâne dorința: nu m-am plimbat destul printre ghețari, Torres del Paine l-am lăsat pe altă dată (care încă n-a venit), Fitz Roy e și el pe listă, cei 1200 de kilometri de Carretera Austral mă așteaptă poate să-i pedalez într-o zi, unde mai pui că Chile a deschis anul trecut ditamai cărăroiul de 2800 de km și ceva. Când am trecut pe acolo parcurile naționale le-am sărit; poveștile de exil, singurătate și dor din care e făcută Patagonia de azi cu nepoții ei de croați și turci nu le-am ascultat; n-am mâncat miel la proțap, nici tarte nemțești coapte la foc argentinian. Au trecut ani de când am văzut turme de guanacos alergând pe câmp.

Cândva, în schimb, luam un avion spre poate cel mai ireal peisaj din Anzii de Sud și trimiteam defunctului blog Viajoa o scrisorică pe care o republic aici. Din Patagonia, cu drag.

Dragă jurnalule,

Sunt în Coyhaique, Patagonia chiliană, unde vroiam să ajung acum doi ani, când cu aventura mea sudamericană, și nu am putut din cauza blocajului ăluia rutier, cred că ți-am povestit atunci. 

Ți-am povestit, nu? Când eram în Punta Arenas, în sud, și am vrut să-mi cumpăr bilet de autobuz spre Coyhaique și femeia de la ghișeu mi-a zis că nu se poate, pentru că drumurile din regiune sunt blocate pe motiv de proteste și orașul e izolat, nu intră niciun autobuz, nicio bicicletă, nici măcar un camion cu mărfuri de trei săptămâni, de s-au golit supermarketurile și nu se mai găsește un litru de ulei în tot orașul, și eu cică vreau să mă plimb. Când credeți că mă mai întorc eu, din România, la capătul lumii? am întrebat-o atunci, când? 

Și chiar nu-mi închipuiam că apuc prea curând, la urma urmei Patagonia e departe oriunde ai fi. Dar joia asta ne-a anunțat șeful că ne dă liber luni și marți după trei luni de muncă pe brânci, și eu, care plănuisem inițial să-mi petrec weekendul la mare, m-am întrebat în sinea mea ce-ar fi să nu plec la două sute de km de Santiago ci la… mmmm, hai să sfidăm bunul simț… două mii?

Așa că mi-am luat compulsiv un bilet de avion cu plecare a doua zi, nici eu nu știu ce baftă am avut să-l găsesc cât de cât ieftin, am decolat, am aterizat, am ieșit din aeroport am văzut că cerul dădea un spectacol de zile mari (precizez că în situații de genul ăsta în Patagonia mereu ai bilet la categoria VIP), am ajuns în oraș, am dat o raită prin piața în cinci colțuri din centru (unică în Chile, mi se precizează cu mândrie), am ieșit cu niște prieteni de-ai unei prietene la un sushi, am prins un răsărit pe carretera austral, am trecut pe lângă munți, râuri multicolore, lacuri cu apă turcoaz, stânci înzăpezite, cerbi patagonici, păduri dese, văi spectaculoase, cascade, m-am plimbat cu barca, am intrat în peșterile de marmură care tot apar pe facebook în postări virale cu “x locuri spectaculoase în care să ajungi înainte să mori”, am făcut poze peste poze, am terminat bateria telefonului, am terminat-o și pe cea a aparatului foto, am sărit, am alergat, am revenit, iar acum sunt, după cum spuneam, la Coyhaique, în fața sobei din hostel. Răcită bocnă de la prima ninsoare care a dat imediat după sfârșitul verii, scriind în carnețel, nevenindu-mi să cred tot ce mi s-a întâmplat în ultimele două zile. 

Dragă jurnalule, de fapt ce vroiam eu să-ți zic cu toată introducerea asta lungă e că filmele documentare nu mint. În Patagonia chiliană chiar sunt căsuțe de scândură cu acoperiș înclinat, în curțile oamenilor chiar cresc copaci de araucaria, în birturi chiar se ascultă chamamé, oamenii chiar mănâncă kuchen de mere și beau mate, ca în Argentina, pe străzi chiar miroase discret a rășină de brad, iar bărbații, inclusiv cei tineri, chiar poartă, în Anno Domini 2014, bască. 




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.