close
Anti-Calatorii

Despre triburi, popoare și viitor

Recent, din variate surse, mi-a venit în feed-ul de pe facebook o serie de fotografii. Poate le-ați văzut și voi, sunt douăzeci și două de portrete colective reprezentând grupuri de oameni din diferite unghere ale planetei, în costum tradițional pe fundalul geografiilor în care locuiesc.

Imaginile sunt însoțite de un text, în care suntem îndemnați să admirăm aceste „remote tribes and village clans”, adică triburi îndepărtate și clanuri sătești, din lumea întreagă. Fotograful, Jimmy Nelson, a bătut lumea întreagă și în 2013 a scos și o carte cu popoarele indigene ale lumii, numită „Before they pass away”. „Înainte să se stingă” ar fi în românește?

Fotografiile sunt, într-adevăr, foarte frumoase. Regizate, evident, așa că pe gustul unora și poate nu pe al altora, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici. Vreau să atrag, în schimb, atenția asupra a ce comunică fotografiile și textul care le însoțește despre cum privim societățile diferite de a noastră.

Sociologul portughez Boaventura de Sousa Santos spune că una din strategiile de excludere pe care le aplicăm cu intenție sau fără e exilul din contemporaneitate. Ne referim la culturi diferite ca la niște fosile vii dintr-o lume dispărută, vestigii din vremuri de mult apuse, care au rezistat în mod misterios modernității și azi sunt pe cale de dispariție. În spațiile în care locuiesc, ne place să credem că „timpul s-a oprit în loc”, că ceasurile nu mai bat din timpuri imemoriale, că viața e aceeași ca acum sute (mii?) de ani. Dar că – iată – au început să bată din nou și actualele generații sunt „ultimele” din categoria lor.

Cam astea sunt premisele implicite, ideile și firul de gândire care e în spatele folosirii cuvântului „triburi”.

Trec peste faptul că seria fotografică include o imagine cu trei gauchos(adică văcari) din Patagonia, care nu sunt nicidecum parte a vreunui popor indigen, ci niște simpli țărani cu străbuni europeni care se îmbracă și azi în poncho în loc de geacă de fâș, motiv pentru care probabil apar prezentați drept „trib” sau „clan sătesc”. (O logică interesantă, conform căreia și sătenii din Maramureș s-ar fi încadrat în serie, dacă domnul fotograf ar fi aflat de ei.) Mă întreb doar ce înțelegem atunci când numim anumite grupuri de oameni „triburi”.

Țin minte că acum ceva vreme, m-am uitat în dicționar (nu mai țin minte care) să mă lămuresc ce e, mai exact, un trib. Am dat de o definiție oarecum circulară conform căruia un trib e un grup de oameni cu organizare tribală, și „tribal” e ceva ce ține de un trib. Azi, în Dexonline, văd ceva mai clar:

TRIB,triburi,s.n.Formă de organizare economică și social-politică primitivă, constând dintr-o grupare de mai multe ginți sau de familii înrudite, care au limbă și credințe comune, locuiesc același teritoriu și se supun autorității unui șef ales. – Din lat. tribus.”

Primitiv.

Nu-i cunosc pe cei din Asia, Africa sau din varii insule din Oceania, dar știu cât de cât situația indigenilor din America Latină, istoria lor, contextul lor din ziua de astăzi, așa că-mi permit o părere. „Triburile” astea despre care deseori vorbim sunt societăți care n-au trăit și nu trăiesc în izolare (excepție „necontactații”). Ele s-au schimbat, s-au transformat cu vremurile și cu presiunile politice ale lumii, s-au adaptat și au o sumedenie de practici de organizare, mai mult sau mai puțin sofisticate. „Triburile” din ziua de azi sunt, deseori, mai mult decât grupări de „ginți” cu un șef comun. Sunt populații ancorate destul de bine în modernitate, pe care o acceptă sau căreia i se opun, dar care le-a modelat forma de organizare și concepțiile de viață. În unele cazuri au rămas „triburi”, dar în multe altele ele se consideră, și sunt, popoare sau națiuni.

Dar nu e doar textul, întreaga estetică a fotografiilor comunică ideea de ochean îndreptat spre colțuri de lume „neatinse de civilizație” care au supraviețuit. Societăți întregi apar reprezentate ca obiecte silențioase reduse la un pitoresc vestimentar, lumi inerte și lipsite de glas care-și trăiesc viața în autarhie, pasive în fața galopului modernității. Lumi care, venind dintr-un trecut pe care noi l-am lăsat în urmă, nu vorbesc limba noastră și nici nu-și au locul în socieatea de azi. Cum spunea de Sousa Santos, lumi gonite din contemporan.

Îmi place să cred, idealistă ce sunt, că nu-i nimic inevitabil în dispariția societăților diferite de a noastră. Că au un loc pe pământ, că încap în universul în care locuiesc și eu, chiar dacă sunt sub asediu permanent. Dar a ne referi la ele ca la „triburi” mute care trebuie vizitate și fotografiate înainte să dispară e încă una din multele strategii prin care le exilăm de facto din contemporan și le pecetluim soarta.

Eduardo Viveiros de Castro, antropolog brazilian, zicea că „a indianidade nao e uma sobrevivencia do passado, mas um projeto de futuro”. Calitatea de a fi indigen nu e o supraviețuire din trecut, ci un proiect de viitor. E ceea ce cred și eu. Dar nimic din ideea asta, nimic din vitalitatea celor diferiți de noi, nu apare în postări de facebook care se viralizează propagând – poate cu cele mai nobile intenții – ideea că celălalt e un artefact arheologic uman îmbrăcat frumos, pe care îl putem admira, dar cu care nu putem intra în dialog.

Tags : contemporanindigenipopoaretriburi
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Leave a Response