close

Pe unde am umblat

ColumbiaPeru

Jurnal amazonic (2) – Cioburi de povești din Leticia

SantaRosa_featured
Departe în sudul cel mai sud al Columbiei, Leticia-i un oraș care dezamăgește iubitorii de majuscule. Niciun Conchistador, Libertador sau Mare Om de Stat n-a trecut pe aici. Marea Istorie a ocolit așezarea și nu și-a lăsat niciun Vestigiu prin ruinele ei. Când treci prin Leticia culegi doar cioburi de povești, cuvințele mici, bucățele de istorii despre oameni care ar putea fi ca tine dar nu sunt. Deschide bine ochii și urechile. Uneori eroii călătoriilor noastre nu trebuie căutați pe niciun soclu. Freddy Mundo Amazonico e la 7 kilometri de Leticia, și pot ajunge ușor cu autobuzul contra unui bilet
BraziliaColumbia

Jurnal amazonic (1) – Acasă e unde e cerul albastru

IMG_6142-imp
Înot printr-o mare de fulgi de porumb. De bulgări de spumă. De castele de vată. De pernuțe de bumbac. Sub mine, creștetul planetei acoperit de un păr creț, verde închis. Îmi vine să-l mângâi. Jungla compactă se deschide pe alocuri și din avion se întrezăresc din când în când cascade sau bancuri de nisip. Altimeri nimic. Verde cât văd cu ochii. Cât îmi pot imagina. Cât nu pot crede. Ore în șir. Și Amazonul. Aterizez în Leticia cu un bilet de avion dus-întors, o rezervare de două nopți la un hostel în centru, și o poezie de Juan Carlos Galeano
Columbia

Cartagena – Orașul, parcul de distracții. Anti-ghid de turism

Cartagena_featured
Ies din aeroportul din Cartagena, din aeroportul internațional din Cartagena, și mă trezesc catapultată direct în realitatea caraibiană. Muzică tare, ananas vândut pe stradă în felii, și microbuze vechi care gonesc smucit pe șosele fără semafoare. Cel care mă duce pe mine în centru să aibă vreo 40 de ani, scaune metalice și un șirag de abțibilduri lipite de parbriz. M-aș îngrijora, dar unul afiș deasupra oglinzii retrovizoare mă liniștește: se pare că Iisus e printre pasageri. Suntem safe. Dincolo de realitate, Cartagena plutește într-un nimb de clișee: perla colonială a Columbiei, destinație de basm, giuvaier arhitectonic, și pe tot
Columbia

Domnul Bibliomăgar

LaGloria
N-am crezut niciodată în călătoriile-vacanță, dictate de agențiile de turism, topurile de destinații de pe bloguri sau ofertele liniilor aeriene. Multă vreme le-am preferat călătoriile-explorare, descoperire, avântatul în necunoscut fără ghid turistic. În ultima vreme, mă regăsesc însă din ce în ce mai mult în călătoria-pelerinaj. Nu în sens religios, ci un pelerinaj personal la izvorul visurilor mele. Călătoria-omagiu la ideile în care cred, la locurile pe care le cinstesc și la oamenii care mă iluminează pe dinăuntru. *** Când era mic, Luis Humberto vroia să scrie o poveste despre un guayacan cu care se juca. Copacul avea o ramură
Columbia

Scrisoare din Mompox

mompox
Dragă jurnalule, Se zice că Simon Bolivar ar fi spus despre Mompox că nu există în realitate, ci doar în visurile noastre (conform unui roman de Garcia Marquez, sursă de încredere). Dacă e aşa, să ştii că nu m-am trezit din somn timp de patru zile. În vis mi s-au arătat pisici, oameni ducând colivii pe bicicletă, balansoare, Maleconul, case coloniale, egrete, vaci la apus, un circ, un fluture, peste de vânzare pe stradă, bule de săpun, oameni făcând baie în râul Magdalena îmbrăcaţi, motociclete, un violoncel semnat de Jordi Savall, un aurar care face peştişori de argint pentru că
Chile

Valparaiso și lumea

P1090904
Orașele lumii se împart în două categorii: cele care au fost fondate la un moment dat, și cele care nu au fost fondate. A fonda un oraș mi se pare o demonstrație de putere. Cineva vine cu un plan și decretează: aici voi locui eu, acolo vei locui tu, acolo va fi biserica și dincolo primăria, asta va fi strada pe care vei merge la lucru în fiecare zi, pâinea ți-o vei cumpăra de după colțul ăla. Orașul nefondat crește ca un fir de iarbă. Aici vreau să locuiesc eu, acolo vrei să locuiesti tu, hai să facem în mijloc
ArgentinaBrazilia

PLM 601

IMG_8387
Buenos Aires, 26 aprilie 2015 Prezumția de bază e că ești vinovat. Tipul de la check-in îmi cere pașaportul cu un aer tăios, îmi caută viza de intrare printre paginile pline, și când mi-o găsește șuieră acuzator: - E expirată. Nu e. Îi arăt pe calendar că am stat 86 de zile dintr-un maxim de 90, explic, omul se uită, verifică, la sfârșit e nevoit să cedeze în fața evidenței. N-am stat în țară mai mult decât mi s-a dat voie, deși și asta e prea mult probabil în viziunea lui. Omenirea e încă blocată, mă gândesc, în stadiul de
1 2 3
Page 3 of 3