close
Anti-CalatoriiColumbia

Cartagena – Orașul, parcul de distracții. Anti-ghid de turism

Cartagena_featured

Ies din aeroportul din Cartagena, din aeroportul internațional din Cartagena, și mă trezesc catapultată direct în realitatea caraibiană. Muzică tare, ananas vândut pe stradă în felii, și microbuze vechi care gonesc smucit pe șosele fără semafoare. Cel care mă duce pe mine în centru să aibă vreo 40 de ani, scaune metalice și un șirag de abțibilduri lipite de parbriz. M-aș îngrijora, dar unul afiș deasupra oglinzii retrovizoare mă liniștește: se pare că Iisus e printre pasageri. Suntem safe.

Dincolo de realitate, Cartagena plutește într-un nimb de clișee: perla colonială a Columbiei, destinație de basm, giuvaier arhitectonic, și pe tot parcursul anului valuri-valuri de turiști vin să vadă minunea, să-și facă selfie cu marea, să cumpere pahare de ananas și papaya de la negresele în haine colorate, să se plimbe pe străduțele unde Fermina Daza îl iubea pe Florentino Ariza în vremea holerei. Se cazează în hotelurile din centrul vechi și fac plimbări romantice înainte să iasă seara la dansat. Party-uri ca în Cartagena nicăieri. Rom ca în Cartagena poate în Cuba dar nici acolo. Mare turcoaz ca lângă Cartagena doar în vis.

Timp de trei zile, dau și eu tura de rigoare printre străduțe cu aer de Andaluzia, fotografiind balcoane sculptate în lemn, uși seculare, ghiveciuri de flori la ferestre, grădini interioare cu palmieri și liane printre care atârnă globuri roșii (se apropie Crăciunul). Mă văd cu o prietenă și vizităm fortăreața, ne pierdem printre graffiti-urile din cartierul Getsemani, fostă zonă săracă acum în plină gentrificare. Fac liste de mirosuri, de street food, de mesaje scrise pe cărucioarele vânzătorilor ambulanți. Schimb vorbe cu alți străini despre cât de mult ne place Cartagena în ciuda cacofoniei permanente de claxoanefluierăturiclinchetemotoarestrigătereggaeton, a căldurii care te ia de după ceafă și a prețurilor exagerate. Și-mi dau seama că n-am vorbit cu niciun cartagenez.

Uneori tratăm orașele ca pe niște parcuri de distracții.

Totul e despre noi, visul nostru, amintirile noastre, vacanța noastră. Evaluăm orașele în termeni de ce au de oferit, ca și cum ar fi niște prestatori de servicii al căror unic scop e să se asigure că vom pleca mulțumiți, generoși la bacșiș și la ratingul pe Tripadvisor. Pozăm cartiere de parcă ar fi seturi de cinema, nelocuite, structuri goale cu rol pur estetic.

Uităm că în oraș se trăiește, se merge la lucru sau la școală, se iese la plimbat, se bate mingea pe maidan, că nu e părăsit de vizitatori la terminarea programului și nici golit de amintiri la lăsarea serii.

Când tratăm un oraș ca pe un parc de distracții, dăm năvală pentru că e pe to-do-list. Când dăm năvală, avem nevoie de hoteluri, restaurante și magazinuri de suveniruri. Multe și, dacă se poate, chiar în centrul istoric. Atunci localnicul Fănel om întreprinzător din fire, își deschide o pensiune și se mută din cartier. Văzând că-i merge bine, vecinul Gigel face și el ceva asemănător. Dorel n-are bani de deschis afaceri, dar își vinde casa unui investitor care-i oferă o sumă frumușică. Iar Marcel pleacă gonit de prețurile care între timp au crescut, de zgomot și de cei cinzeci de turiști care îi fac poze în fiecare zi cât stă în curtea din fața casei. Cartierul, odinioară viu, se va transforma într-un loc dichisit dar golit de trecut, într-o machetă la scară reală, un teatru fardat care nu-și asumă condiția de teatru. Așa se schimbă orașele.

“Aici stătea o mătușă de-a mea.”

Femeia care m-a depășit, o mulatră între două vârste, îi arată unui bărbat o casă cu balcon de lemn, azi pensiune de lux.

“Vizavi trăia un văr. Și clădirea galbenă era a unui cumnat. Noi locuiam ceva mai încolo pe strada asta.”

Mă uit la plăcuțe. Hotel, hotel boutique, restaurant. Cei doi o cotesc la stânga la următorul colț. N-apuc să le ascult restul conversației.

Timp de trei zile în Cartagena nu vorbesc cu niciun cartagenez, pentru că nu mai sunt cartagenezi în centrul istoric. Pentru că din cauza unor ca mine și ca toți pe care îi văd în jur, ei s-au mutat fie într-o Cartagena modernă de sticlă și oțel, fie într-una de cărămidă cu acoperiș priponit cu pietre. Fiecare după posibilități. Cartagena veche e acum a turiștilor.

Orașele sunt ca niște case, în care nu trăiesc familii ci comunități. Când mergi în vizită în casa cuiva, nu ești doar tu în centrul atenției, ci sunteți amândoi. Nu e distracția ta în prim-plan, e relația dintre voi. Dai și primești.

Mă întreb cum s-ar transforma orașele dacă le-am trata nu ca pe parcuri de distracții, ci ca pe căsuțe primitoare în care locuiesc prieteni buni. Dacă ne-am simți nu clienți, ci oaspeți. Dacă am fi dispuși să ne lăsăm pantofii la ușă, să încălțăm papuci, să aducem o floare și să stăm la o tacla.

Tags : CaraibeCartagenaColumbiaeticaoraseturism
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu