close
Anti-CalatoriiColumbia

Cabo de la Vela. Despre întoarceri.

Cabo_featured

M-am întors. Sigur, nici nu fusesem plecată de fapt. De cealaltă parte a ecranului de laptop, viața mea bogotană continua între ploile abundente de primăvară și soarele puternic care face culorile să danseze pe stradă. Între temele de master și terminat prima ciornă a celei mai frumoase cărți de călătorie pe care am scris-o vreodată despre America latină. 😛 Între.

În ianuarie am stat câteva săptămâni în Cabo de la Vela. Contraintuitiv. Mai fusesem acolo acum doi ani, dar doar două zile, că era graba mare.

Ni se zice mereu să tot galopăm prin lume, azi în Kenya, mâine-n Kathmandu, poimâine pe Coasta de Azur, de parcă ăsta ar fi secretul fericirii, de parcă bifa ne face mai șmecheri, de parcă toate avioanele astea de colo până colo n-ar dăuna nici cât negru sub unghie bietei planete pe care o facem ferfeniță, de parcă locurile sunt făcute pentru maxim trei zile în fiecare dintre ele. Câte țări ai făcut, ia harta răzuibilă, uite app-ul care-ți face contabilitatea pe orașe și căprării.

Uneori, îmi place să mă întorc. Îmi place să stau pe loc, îmi place să-mi fac prieteni, îmi place să văd cum curg anotimpurile, sezoanele sau pur și simplu apusurile pe o ață. Îmi plac conversațiile de zi cu zi.

Cabo de la Vela e printre locurile mele preferate din tot continentul. Sus în peninsula Guajira din nordul extrem al Columbiei (și al Americii de Sud), într-un deșert cu vedere la apă, e locuit de pescari wayuu și femei ale căror rochii fâlfâie-n vânt. Acolo, timp de trei săptămâni, am dormit în hamac într-o colibiță de yotojoro de pe plajă și m-am spălat cu o jumătate de găletușă de apă. În fiecare moment al zilei, o mare turcoaz se lăsa văzută, simțită sau măcar auzită.

Dimineața înainte de răsărit, pescarii care ieșiseră în larg în noaptea anterioară se întorceau cu plasele pline cu pește și languste pe care le vindeau pe plajă. Băteau năvodul cu un par, să-l curețe, și lăsau pe plajă măruntaie de pisică de mare. Apa le înghițea.

Pe la zece începea vântoasa. Niște rafale puternice măturau deșertul și suprafața apei, ducând și aducând firicele de praf, miros de sare și omlete pierdute. Îndrăgostiții de zmeie ieșeau la navigat.

După-amiaza venea liniștită și fierbinte, cu mare magnetică ce atrăgea privirile ca un pol opus. Marea în Cabo de la Vela își schimbă culorile de la albastru intens, la gri, la turcoaz, la portocaliu.

Seara lumina vibra și ceva, o altă lume, își deschidea ușița pentru câteva secunde, toți își lăsau treburile și fugeau spre plajă să fotografieze încă un apus banal din viețile lor.

Why are you here?

What are you looking for?

What is love?

M-a întrebat Lyia, o fată venită din Bulgaria să înțeleagă lumea în care trăim. Era noapte și o cățea sperioasă venită din deșertul negru dansa în fața noastră ca o nălucă. N-o vedeam, dar doi ochi sclipitori și o umbră întunecată desenau traiectorii grațioase printre cactuși și copaci de trupillo. Venisem de puține zile, și încă nu mă simțeam acasă. Marea, vântul și soarele mă distrăgeau de la scris și mă simțeam vinovată. Socoteala din târg nu se potrivea cu cea din Bogota. Uneori suntem unde trebuie să fim și, cu toate astea, am vrea să fim altundeva.

Ce e iubirea ar fi întrebarea grea din arsenalul Lyiei, dar pentru mine de ce ești unde ești în fiecare moment al vieții tale și ce tot cauți sunt probabil întrebările pe care ar trebui să le avem mereu în minte, ca un pinned post, atunci când simțim nevoia să plecăm, atunci când credem că vrem să plecăm.

A trecut mai bine de un an de când am dat cu bifa pe o țară nouă. 2017, că tot n-am făcut bilanțul, a fost un an de spații culturale, de aprofundări, de descoperiri noi în țări deja parcurse. 2018, în schimb, a început cu regăsiri. După doi ani de când am fost pentru prima dată în Cabo de la Vela, m-am întors. Am dormit în aceeași colibă pe care, fără să anticipez nimic, o fotografiasem fugar în prima mea vizită.

Arareori ne întoarcem în spații pe unde ne-au purtat deja pașii, de multe ori căutăm doar orizonturi noi. Dar întoarcerile au și ele farmecul lor, și în definitiv frumusețea parcurgerii noastre prin lume nu se măsoară în locuri, ci în timp. Și fiecare secundă privind linia monotonă a mării, fiecare secundă ascultând șuierul vântului între pereții de yotojoro ai unei căsuțe fără podea, fiecare secundă simțind nisipul sub tălpi, fiecare secundă povestindu-mi visele unui pescar wayuu e o secundă dăruită vieții.

***

Tags : Cabo de la VelaColumbiaDesertintoarceriLa Guajiraplaja
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu