close
Columbia

5 Povești – Vederi din Medellin

Medellin_featured

De fiecare dată când ajung într-un oraș nou harta metroului e cea care mă ajută să mă orientez. Mă uit la păienjenișul fără ierarhii al hărților de suprafață și mă sperii: îmi spun totul, mai puțin de unde să încep (străzile cu A?). Mărturisesc: sunt dependentă de transportul subteran, chiar dacă asta înseamnă că mă voi alege cu o imagine fragmentată a orașului, o constelație de peisaje izolate, vag legate între ele prin linia șinelor de metrou.

În Medellin n-am problema asta. Metroul e la suprafață. Un șarpe imens de sute de tone care șerpuiește prin oraș la înălțimi între 10 și 40 de metri deasupra șoselei. Alunec silențios printre coroanele copacilor. Sunt în floare. Niște inflorescențe mari, cărnoase, de un galben intens le împodobesc ramurile ca ghirlande de Crăciun.

***

La stația San Javier mă dau jos. Linia se conectează cu Metrocable, un teleferic care asigură transportul celor care locuiesc pe dealuri. Mă urc, nu strică să văd orașul și de deasupra caselor. Fără bariera de copaci, scene intime mi se perindă prin fața ochilor de la depărtare. O mamă își spală fetița într-un lighean verde. Un șir de perechi de blugi atârnă la uscat de-a lungul unui perete. Le număr: sunt 9. Un bărbat construiește o casă, și pune cărămidă peste cărămidă. Altul își înnoadă șireturile în mijlocul unei străzi. Copii se joacă, o bătrână stă la soare într-un șezlong, mulți adidași se usucă pe un acoperiș, și multe acoperișuri sunt pictate cu flori. Se aude reggaeton, se aud claxoane, zgomote de motoare, strigăte de vânzători ambulanți, ciripituri de păsări. Se aude un cântec de cocoș.

***

Parque Berrio e un bâlci. Mult lăudatul metrou, minunea și mândria Medellinului taie grosolan centrul istoric și trece la mică distanță de Palatul Culturii, pe niște piloni gigantici. Sub ei, spectacolul lumii în toată splendoarea lui, pe care îl parcurg rapid, în drum spre piața Botero. Vânzători de stradă, trecători, polițiști, cerșetori, oameni bogați, oameni săraci, bătrâni și tineri forfotesc fără încetare. Mașini îmbrăcate-n adidași, bătrânul îmbrăcat în ceasuri (nu sunt sigură că sunt de vânzare), statui de Botero la o mie de pesos. Miroase a cloacă și a untură prăjită, te asaltează toate sunetele Pământului.

– Ascunde aparatul de fotografiat!, mă avertizează din senin un tip, și brusc mă simt în nesiguranță. Nu din cauza celorlalți, ci chiar a lui.

***

Căldura mă topește. Aș mânca o portocală, sau un mango necopt cu sare și lămâie, sau un zapote zemos (atenție, pătează!). Dar piața forfotește de lume, centrul e plin de mașini, aerul e plin de fum. Să mănânc, să mă abțin, să-mi iau dintr-un supermarket?

***

Cum îi e obiceiul, Eva-l ispitește pe Adam cu un măr.

– Păi și ciorba?

– Ei, ciorbă, ia de-aici măr eco, organic, zero chimicale.

Dar nenorocitul, proaspăt întors de la birou cu cămașa transpirată, nici nu vrea s-o vadă. Așa s-a salvat omenirea în Medellin. Era o seară de luni.

Tags : AntioquiaColumbiaMedellinpovestivederi
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

Lasă-mi un comentariu