close
Columbia

5 Povești – Comuna 13. Cum să schimbi un cartier

P1210675

E 10 dimineața și soarele încălzește puternic. În fața stației de metrou San Javier, vreo 30 de oameni cu vizibile fețe de străini își șterg frunțile de sudoare, în timp ce  fată cu tricou albastru, o insignă și o cască cu microfon îi verifică pe toți cu o listă interactivă pe o tabletă.

E prima mea zi în Medellin. Vorba vine prima, e prima zi din a doua excursie pe care o fac în Medellin. Prima dată am stat două zile acum alte două. Pentru un oraș de peste 3 milioane de locuitori, e puțin două zile. Dar Medellin e unul din acele orașe pe care ajung să le cunosc pe bucățele. Și de data asta bucățica de rigoare e Comuna 13.

Comuna 13 e zona cea mai rău famată din oraș. Spui Comuna 13, și spui grupări paramilitare, bande de cartier, trafic de droguri, gropi comune. Dar acum în Comuna 13 se organizează excursii turistice, așa că de ce nu. Mă interesează tot ce ține de turism în cartiere. Cu bune, cu rele, cu controversate.

Fata ne împarte în vobitori de spaniolă și vorbitori de engleză. De spaniolă suntem nouă, de engleză vreo nouăsprezece. Ghidul nostru, îmbrăcat în același tricou de un albastru atât de strident încât nu-mi imaginez pe nimeni purtându-l altfel de cât din obligație, așteaptă lângă un stâlp. Stiven are puțin peste 25 de ani și locuiește în Comuna 13. E de-a locului. Ne face semn și pornim.

În primele douăzeci de minute de mers n-am senzația că aș fi într-un cartier periculos. Clădirile sunt oarecum dichisite pentru standarde sudamericane, și am impresia mai degrabă că sunt într-o zonă de clasă medie.

„Comuna 13 e, de fapt, foarte mare”, ne zice Stiven, „și doar unele din cele peste zece cartiere ale ei sunt mediatizate ca locuri periculoase și sărace.”

Nu departe se văd însă dealurie pe care casele se încalecă unele pe altele, în complicate jocuri de echilibristică.

„Sunt trei cartiere vecine numite Independencia: Independencia 1, 2 și 3. Eu sunt din Independencia 1. Când eram adolescent și aveam de mers prin oraș sau până a stația de metrou, nu puteam să vin pe unde vom merge noi acum, pe drumul cel mai drept și mai scurt, pentru că treceam prin teritoriul unor bande din Independencia 2. Eram nevoit să dau un ocol de mai bine de o oră.”

Cum e situația azi, vom vedea.

Există spații în care tranzițiile sunt abrupte.  În Rio, de exemplu, știi clar momentul în care pătrunzi într-o favelă. Granițe invizibile, dar perceptibile separă cartierele construite cu acte în regulă de zonele ocupate informal de construcții artizanale. Aici nu. Din magazin în magazin, din cărămidă în cărămidă, ne trezim, fără să ne dăm seama în plină „favelă”.

Spre deosebire de limba portugheză, în spaniolă nu există un singur cuvânt universal acceptat pentru cartierele infomale. În Argentina le spune villas miseria, în Chile n-am întâlnit vreun cuvânt, în Columbia se numesc barrios de invasion. Voi folosi pentru comoditate cuvântul „favele”, știind că în română nu avem nici realitatea nici cuvântul pentru a o desemna.

Strada care urcă în inima cartierului Independencia 1 din Comuna 13 urcă încet, apoi din ce în ce mai abrupt. Să aibă vreo 20 de grade panta în partea cea mai înclinată. Oameni stau la taclale în magazine, ne privesc de la ferestre, se duc și vin cu treburi doar de ei știute.

În fața unui graffiti cu un vultur, o cucuvea, niște elefanți și un urs panda, Stiven ne povestește istoria cartierului.

Favelele trebuie înțelese în primul rând în contextul exploziei de populație din America Latină. În secolul XX, mortalitatea infantilă a scăzut dramatic, dar natalitatea de pe continent a rămas pe metereze. Mulți latinoamericani din generația mea au câte 5, 6, 7 frați. Familii cu doar doi copii sunt puține, iar cele cu un singur copil sunt văzute ca niște ciudate experimente sociale. În toate țările continentului există o puternică tendință de abandonare a satelor în favoarea orașelor.

În Columbia, se adaugă factorul violență. Conflictul intern al țării, vizibil în primul rând în unele zone rurale, a făcut ca sate întregi să fie gonite de pe o zi pe alta din casele în care locuiesc. Orașele comumbiene au crescut exponențial în ultimele decenii cu valuri-valuri de refugiați intern, sosiți ca din neant, cu nimic altceva decât ce aveau pe ei. Vedeau terenuri nefolosite, improvizau un acoperiș, și acolo rămâneau.

„Într-un 8 martie cândva din anii 70 veniseră pe dealul de colo treizeci de familii, gonite din Uraba.” Ne arată Stiven un deal din apropiere. „După o săptămână, se adunseră o mie de persoane.”

Dar într-un anumit moment, grupările de gherilă au ajuns și ele. Se luptau pentru teritoriu, pentru dreptul de a „vaccina” (cuvântul columbian pentru taxa de protecție) micile magazine care se încropiseră în zonă, iar oamenii s-au organizat în miliții de autoapărare înarmate cu măciuci și macete.

De aici până la grupări paramilitare nu era decât un pas.

Acum 15 ani, președintele de atunci al Columbiei e declarat război grupărilor de gherilă. Într-o dimineață, trupele armatei au dat buzna în cartier. Începuse Operațiunea Mariscal.

„Problema era că, pentru ei, toți cei care locuiam în Comuna 13 eram răufăcători. Soldații nu băteau la ușă, ci dărâmau pur și simplu ușa de la bun început, și intrau în casele oamenilor distrugând totul. Trăgeau când aveau chef, cum aveau chef, în cine aveau chef.”

La un moment dat cineva a arborat la fereastră un cearșaf alb. Din ce în ce mai mulți au scos cearșafurile albe, și cartierul s-a transformat într-o cerere de armistițiu vie. În aceași timp, oamenii au început să bată din oale și tigăi. Armata a trebuit să se retragă.

Plecăm mai departe. Urcăm tot mai sus, mai în inima favelei. O femeie ne oferă palete cu înghețată de mango, guanabana, cocos și maracuya. Un grup de nemți coboară din sens opus. Ne depășește un alt grup de trei turiști însoțiți de un adolescent negru. Băiatul gesticulează, declamă, rapează cu pathos aceeași poveste.

După  Operațiunea Mariscal a urmat Operațiunea Orion. De data asta armata a intrat de jos, dinspre oraș, în timp ce paramilitarii au intrat de sus, din vârful dealului. Niciun soldat nu s-a mai lăsat înduioșat de cearșafurile albe, nici intimidat de zgomotul tigăilor.

Timp de două zile, gloanțele nu au contenit să șuiere printre pereții caselor. Conform statisticilor oficiale, au fost areastați 243 de oameni care aveau legături cu grupările de gherilă, și eliberați 70 de prizonieri. Stiven nu ne spune și despre cei 200 de răniți nevinovați, despre cele peste 70 de persoane capturate de paramilitari care au dispărut fără urmă, și de faptul că în loc să rezolve problema violenței Operațiunea Orion a înlocuit doar o grupare ilegală cu alta.

Azi însă Comuna 13 înflorește, aflăm. Într-adevăr, dacă e să mă uit în jur e tot o floare și o beteală. Se apropie Crăciunul și nu e casă (cel puțin nu pe ruta turistică) care să nu fie acoperită de globuri și ghirlande, de Moși Crăciuni și luminițe cu Feliz Navidad.

Iar acum câțiva ani, primăria a investit în patru scări rulante și o rampă de promenadă, sus, pe deal.

 

Scările, în aer liber dar acoperite, încep de unde se termină singura șosea care pătrunde până în cartier. Înainte de a fi montate, cei care locuiau în vârful dealului trebuiau să parcurgă zilnic un labirint de alei de nu mai mult de un metru lățime, trepte abrupte și cărărui care atunci când ploua se transformau în tobogane.

Între casele construite în întregime cu forțe proprii utilizând doar tehnica firului cu blumb (și uneori nici măcar aceea), scările rulate par o pată de lux și tehnologie de vârf. Când le-au instalat, oamenii nu aveau idee ce sunt și la ce folosesc.

„Au trebuit să ducă locuitorii la traininguri prin centre comerciale, să le arate cum se folosește o scară rulantă”, ne explică Stiven râzând.

Dar investiția se pare că a meritat. De când au fost instalate scările, zona a devenit mai sigură, oamenii sunt mai amabili unii cu alții, comerțul e mai prosper. Inclusiv un tur ca cel de acum nu ar fi putut fi organizat în absența unor banale (pentru noi) scări rulante.

Încă un grup de turiști sunt în fața noastră, și încă unul coboară. De-a lungul întregului traseu magazinele au meniuri bilingve, în spaniolă și engleză, și prețuri ca în restul orașului. Stiven ne arată casa unui artist local, adică a unui băiat care face picturi un pic kitsch, și care a pictat inclusiv un mural al fraternității între localnic și turist. Alt mural are mesaje scrise în toate limbile de la oameni care au venit. Caut să văd dacă are unul în și românește. Jos, într-un colțișor, găsesc.

Scările rulante se termină într-un punct de belvedere. Independencia 1 are forma unui amfiteatru invadat de căsuțe șubrede, și de sus din mirador se vede toată valea. Restul Medellinului se zărește în depărtare, iar dealul în care a fost găsită cea mai mare și mai controversată groapă comună e chiar la stânga.

O esplanadă lungă face legătura cu dealul vecin, și de-a lungul ei câțiva localnici au improvizat standuri cu de toate. Ne plimbăm până la capăt și înapoi. Chota 13, un graffitero din cartier care a pictat majoritatea pereților pe care i-am văzut, ne întâmpină și ne lasă să ne facem un selfie cu el.

Coborâm rapid, căci e aproape două după-masa și foamea-și arată colții. Stiven nu ne-a zis nimic despre violența cu care se luptă și azi cartierul. Nici nu a pus piciorul în Independencia 2, nici măcar nu ne-a dus prin labirintul complicat de alei. Dar fațada se vede ok. Mă bucur că, măcar pentru o parte din Comuna 13, o scară rulantă a schimbat ceva din realitate, un tur ghidat încearcă să schimbe percepții, și norii violenței par să se fi ascuns.

 

 

 

Tags : AntioquiaComuna 13favelegraffitiMedellinoraseregenerare urbanaturism
Paula

The author Paula

După nouă luni de călătorie cu rucsacul în America de Sud în 2012, am luat o decizie: aici e de mine. Simplu și fără regrete. Sunt în Columbia de doi ani, călătoresc cât mă lasă viața, învăț dansuri cubaneze, și visez la Amazonia.

2 Comments

Lasă-mi un comentariu