Cândva demult, când atrocele 7-1 încă nu schimbase cursul istoriei universale a infamiei, când furtuna ale cărei rafale au însoțit gol cu gol meciul Germania-Brazilia din 2014 nu se abătuse asupra Orașului Minunat, când nimănui nu-i trecea prin cap că Tom Jobim avea dreptate când spunea, în A Felicidade, că tristețea n-are sfârșit iar fericirea-i ca o pană care doar plutește când adie vântul, în fine, când totul era încă posibil în lume, fete și băieți cu corpuri sculptate de Rodin își pasau mingi la apus pe plaja Ipanema. Rio era tot o samba și un galben-verde pal și ei

Recent, din variate surse, mi-a venit în feed-ul de pe facebook o serie de fotografii. Poate le-ați văzut și voi, sunt douăzeci și două de portrete colective reprezentând grupuri de oameni din diferite unghere ale planetei, în costum tradițional pe fundalul geografiilor în care locuiesc. Imaginile sunt însoțite de un text, în care suntem îndemnați să admirăm aceste „remote tribes and village clans”, adică triburi îndepărtate și clanuri sătești, din lumea întreagă. Fotograful, Jimmy Nelson, a bătut lumea întreagă și în 2013 a scos și o carte cu popoarele indigene ale lumii, numită „Before they pass away”. „Înainte să se

Bogota, cu griurile ei nuanțate, cu cărămiziul blocurilor construite în ultimele două decenii. Bogota, cu aglomerația din Transmilenio, cu aroganța ei de capitală tropicală aflată mai presus (cu două mii șase sute de metri mai presus) de Columbia caldă. Bogota, artiștii ei triști, librăriile și bibliotecile invadate de cărți de toate felurile, burnița de după-masă, soarele de dimineață ce anunță ploaie, curcubeele peste munți, vânzătorii ambulanți de mango verde, de cafea, de chontaduro, de canelazo, de salată de fructe, de obleas, Bogota în care seara străzile miros a ceai fierbinte și jumări. *** Îi admir și-i invidiez pe cei care

M-am întors. Sigur, nici nu fusesem plecată de fapt. De cealaltă parte a ecranului de laptop, viața mea bogotană continua între ploile abundente de primăvară și soarele puternic care face culorile să danseze pe stradă. Între temele de master și terminat prima ciornă a celei mai frumoase cărți de călătorie pe care am scris-o vreodată despre America latină. :P Între. În ianuarie am stat câteva săptămâni în Cabo de la Vela. Contraintuitiv. Mai fusesem acolo acum doi ani, dar doar două zile, că era graba mare. Ni se zice mereu să tot galopăm prin lume, azi în Kenya, mâine-n Kathmandu,

  Oamenii din Jericó sunt – zic cei care știu mai bine ca mine – primitori și prietenoși odată ce i-ai cunoscut și le-ai intrat sub piele. Problema e cu cunoscutul și intratul sub piele, desigur. Dar aici intră în joc Umberto. N-are de făcut altceva toată ziua decât să stea și să se uite la lume de la geam Când vede figuri noi, oprește omul și-l întreabă de sănătate. E mereu bine să te întrebe cineva de sănătate. Mă invită la o cafea în magazinul amicului Jhon Jairo. Magazinul e mobilat în stil vechi și amenajat cel puțin original. În

Mi-am făcut politică personală să încerc să ajung în „locuri în care nu se întâmplă niciodată nimic”.  Așa că îmi fac băgăjelul și din Medellin plec fix în Amaga. O prietenă din Medellin: Unde-i asta? Eu: La nici o oră de aici. Ea: N-am auzit în viața mea. Eu: Mai bine. Ea: Și ce-o să faci într-un loc în care nu-i nimic de făcut? Eu: Asta mă întreb și eu. Îl găsesc pe net pe Tio Nacho care are chipurile un eco-hostel. „Eco”-hostelul e de fapt o fermă, care în afară că e la țară nu are nimic eco în

De fiecare dată când ajung într-un oraș nou harta metroului e cea care mă ajută să mă orientez. Mă uit la păienjenișul fără ierarhii al hărților de suprafață și mă sperii: îmi spun totul, mai puțin de unde să încep (străzile cu A?). Mărturisesc: sunt dependentă de transportul subteran, chiar dacă asta înseamnă că mă voi alege cu o imagine fragmentată a orașului, o constelație de peisaje izolate, vag legate între ele prin linia șinelor de metrou. În Medellin n-am problema asta. Metroul e la suprafață. Un șarpe imens de sute de tone care șerpuiește prin oraș la înălțimi între

E 10 dimineața și soarele încălzește puternic. În fața stației de metrou San Javier, vreo 30 de oameni cu vizibile fețe de străini își șterg frunțile de sudoare, în timp ce  fată cu tricou albastru, o insignă și o cască cu microfon îi verifică pe toți cu o listă interactivă pe o tabletă. E prima mea zi în Medellin. Vorba vine prima, e prima zi din a doua excursie pe care o fac în Medellin. Prima dată am stat două zile acum alte două. Pentru un oraș de peste 3 milioane de locuitori, e puțin două zile. Dar Medellin e

Decembrie e vreme de restanțe. Restanțe cu blogul și restanțe cu Columbia. De exemplu, după mai bine de doi ani petrecuți aici, nu cunosc aproape deloc Antioquia. E un departament a cărui capitală e Medellin, al doilea oraș al țării ca dimensiuni și „țara” lui Pablo Escobar (nume de tristă amintire, dacă aveți drum pe aici evitați). Fusesem un week-end în august 2015, într-un „city break”, după care nimic. Ața mă trăgea prin alte regiuni ale Columbiei, mai puțin escobariene și mai mult marqueziene, ca să zic așa. Dar cum restanțele se rezolvă ele cumva, iată-mă-s pentru două săptămâni cu

Dragilor, mi-a scăpat să vă anunț o veste frumoasă. Cei care mă urmăresc pe Facebook pe mine (nu blogul) știu deja, pentru că am pus niște link-uri, și câteva zile au curs like-urile gârlă, deci mulțumesc. Pentru cei care nu, să nu vă țin prea mult în suspans: săptămâna asta a apărut Alone Together: Tales of Sisterhood and Solitude in Latin America! Așa, și? E o antologie cu 36 de povestiri scrise de femei care au călătorit singure prin America Latină, printre care se numără și, ați ghicit, yours truly, subsemnata, publicată în volum pentru a doua oară în viață,