“Arheologie” nu e chiar primul cuvânt care-ți vine în minte când te gândești la Columbia. Siturile cele mai faimoase din America de Sud se găsesc fără îndoială în Perú, și totuși țara cea mai nordică de pe continent se mândrește cu ruine arheologice extrem de bine păstrate, inedite și relativ puțin cunoscute. Cel mai vizitat e, cred, Orașul Pierdut, aflat pe coasta Caraibelor. Celelalte două sunt parcurile arheologice Tierradentro și San Agustin, parte din patrimoniul UNESCO, datorită cărora merită cu prisosință un detur prin sudul Columbiei. Câteva cuvinte despre Tierradentro și San Agustin Sunt complexuri arheologice aflate în Cauca (Tierradentro)

Am avut odată un job. Pe lângă niscaiva bănuți, mă plăteau în natură. În pelicanii care se apropiau de mine când înotam în mare, în vântul ce-și schimba direcția la prânz, în nisipul de sub tălpi, în marea de opal, în Calea Lactee care se lăsa văzută noapte de noapte din hamacul în care dormeam, în munții golași din depărtare, în șopârlele cu burta albastră care se piteau după pietre, în pescărușii negri și cardinalii roșii, în lumina după-amiezei târzii, în norii violacei ce-l aduceau pe Juyá în ploile care-mi înecau hainele din cufăr, în liniștea oceanului când se crăpa

Drumul înaintează prin frunziș, și de-a dreapta și de-a stânga, sub platforme acoperite cu tablă ondulată, te privesc statui vechi de peste o mie de ani. Sunt figuri antropomorfe, imobile, înghețate în gesturi solemne. De exemplu una care pare a înfățișa o maimuță. E amplasată într-o scorbură, între rădăcinile unui arbore bătrân acoperit de mușchi des, îmbrățișat de pădure, îmbrățișată la rândul ei de norii fără sfârșit care se întind deasupra Masivului Columbian. Și deși fiecare – statuie, copac, junglă și nori – aparține unei scale diferite a timpului, par să fie aici de când e lumea. *** Parcul Arheologic

Cândva demult, când atrocele 7-1 încă nu schimbase cursul istoriei universale a infamiei, când furtuna ale cărei rafale au însoțit gol cu gol meciul Germania-Brazilia din 2014 nu se abătuse asupra Orașului Minunat, când nimănui nu-i trecea prin cap că Tom Jobim avea dreptate când spunea, în A Felicidade, că tristețea n-are sfârșit iar fericirea-i ca o pană care doar plutește când adie vântul, în fine, când totul era încă posibil în lume, fete și băieți cu corpuri sculptate de Rodin își pasau mingi la apus pe plaja Ipanema. Rio era tot o samba și un galben-verde pal și ei

Recent, din variate surse, mi-a venit în feed-ul de pe facebook o serie de fotografii. Poate le-ați văzut și voi, sunt douăzeci și două de portrete colective reprezentând grupuri de oameni din diferite unghere ale planetei, în costum tradițional pe fundalul geografiilor în care locuiesc. Imaginile sunt însoțite de un text, în care suntem îndemnați să admirăm aceste „remote tribes and village clans”, adică triburi îndepărtate și clanuri sătești, din lumea întreagă. Fotograful, Jimmy Nelson, a bătut lumea întreagă și în 2013 a scos și o carte cu popoarele indigene ale lumii, numită „Before they pass away”. „Înainte să se

Bogota, cu griurile ei nuanțate, cu cărămiziul blocurilor construite în ultimele două decenii. Bogota, cu aglomerația din Transmilenio, cu aroganța ei de capitală tropicală aflată mai presus (cu două mii șase sute de metri mai presus) de Columbia caldă. Bogota, artiștii ei triști, librăriile și bibliotecile invadate de cărți de toate felurile, burnița de după-masă, soarele de dimineață ce anunță ploaie, curcubeele peste munți, vânzătorii ambulanți de mango verde, de cafea, de chontaduro, de canelazo, de salată de fructe, de obleas, Bogota în care seara străzile miros a ceai fierbinte și jumări. *** Îi admir și-i invidiez pe cei care

M-am întors. Sigur, nici nu fusesem plecată de fapt. De cealaltă parte a ecranului de laptop, viața mea bogotană continua între ploile abundente de primăvară și soarele puternic care face culorile să danseze pe stradă. Între temele de master și terminat prima ciornă a celei mai frumoase cărți de călătorie pe care am scris-o vreodată despre America latină. :P Între. În ianuarie am stat câteva săptămâni în Cabo de la Vela. Contraintuitiv. Mai fusesem acolo acum doi ani, dar doar două zile, că era graba mare. Ni se zice mereu să tot galopăm prin lume, azi în Kenya, mâine-n Kathmandu,

  Oamenii din Jericó sunt – zic cei care știu mai bine ca mine – primitori și prietenoși odată ce i-ai cunoscut și le-ai intrat sub piele. Problema e cu cunoscutul și intratul sub piele, desigur. Dar aici intră în joc Umberto. N-are de făcut altceva toată ziua decât să stea și să se uite la lume de la geam Când vede figuri noi, oprește omul și-l întreabă de sănătate. E mereu bine să te întrebe cineva de sănătate. Mă invită la o cafea în magazinul amicului Jhon Jairo. Magazinul e mobilat în stil vechi și amenajat cel puțin original. În

Mi-am făcut politică personală să încerc să ajung în „locuri în care nu se întâmplă niciodată nimic”.  Așa că îmi fac băgăjelul și din Medellin plec fix în Amaga. O prietenă din Medellin: Unde-i asta? Eu: La nici o oră de aici. Ea: N-am auzit în viața mea. Eu: Mai bine. Ea: Și ce-o să faci într-un loc în care nu-i nimic de făcut? Eu: Asta mă întreb și eu. Îl găsesc pe net pe Tio Nacho care are chipurile un eco-hostel. „Eco”-hostelul e de fapt o fermă, care în afară că e la țară nu are nimic eco în

De fiecare dată când ajung într-un oraș nou harta metroului e cea care mă ajută să mă orientez. Mă uit la păienjenișul fără ierarhii al hărților de suprafață și mă sperii: îmi spun totul, mai puțin de unde să încep (străzile cu A?). Mărturisesc: sunt dependentă de transportul subteran, chiar dacă asta înseamnă că mă voi alege cu o imagine fragmentată a orașului, o constelație de peisaje izolate, vag legate între ele prin linia șinelor de metrou. În Medellin n-am problema asta. Metroul e la suprafață. Un șarpe imens de sute de tone care șerpuiește prin oraș la înălțimi între